Fiindcă prietenul (şi fratele) meu Sam a decis să renunţe la cele 15 minute de faimă, postez aici comentariul la o observaţie interesantă a domniei sale. Mai adaug că problema are şi alte aspecte pe lângă cel legat de istorie.

[Sam] Sunt ceva ani de când nu încetez să mă minunez de marea omisiune din majoritatea discuțiilor dintre creștini și anume persoana și viața fondatorului ei. Lumea creștină se comportă ca și cum Isus ar fi un simbol, o legendă, un arhetip. Singurele personaje reale ale căror cuvinte sunt sucite pe toate părțile sunt autorii epistolelor. Consecința e că orice subiect aș deschide pe tema creștinismului rezultatul este  o ceartă fie pe teme politico-religioase fie filosofico-religioase. Plicitisit de moarte de ambele. Ies mai bine cu un Solitaire.

Fugim de orice “investigaţie istorică” a persoanei lui Isus poate din teama, oarecum justificată, de a nu „trece peste ce e scris”, de a nu re-construi un Isus diferit de cel prezentat în evangheliile canonice. E mai prudent–şi poate mai comod–să negăm orice efort în direcţia aceasta. Dar uităm că, de fapt, operăm zilnic cu un portret al Său generat de imaginaţia noastră sau a altora (predicatori, de exemplu), care integrează şi extinde, mai mult sau mai puţin fidel, cele scrise.

O altă cauză ar fi o optică de sorginte dualistă asupra celor sfinte şi, de asemenea, influenţa existenţialismului asupra gândirii (post)moderne. Isus cel înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, cel cu care “avem părtăşie” în fiecare zi, a lăsat în urmă trupul şi faptele Sale de pe pământ. Cunoaşterea veritabilă este cea obţinută prin “trăirea” împreună cu El şi, eventual, prin discurs religios-filosofic. E pierdere de timp să sapi la groapa istoriei.

Sau, poate, căutam metoda perfectă şi am realizat că apelul la istorie nu este nici pe departe unul care oferă certitudini…