Septembrie 2009


Ospăţul împăratului Belşaţar

Rembrandt: Ospăţul împăratului Belşaţar

( Sursa foto: AICI )

Dezvăluirea planului lui Dumnezeu

Ideile principale ale paragrafului:

  • Isus în rol profetic
  • limbajul apocaliptic şi interpretarea metaforică a pildelor

Cum a fost perceput Isus de către cei mai mulţi din contemporanii Săi?

Asemănător unui profet din Vechiul Testament, spune Wright în consens cu alţi cercetători biblici, începând cu Schweitzer până, mai recent, la E.P. Sanders sau Dale Allison.

Dumnezeu are un plan cu Israelul şi cu lumea întreagă, lucrurile nu se prăvălesc peste oameni la nimereală. Planul este tainic şi impenetrabil, dar deoarece oamenii joacă un rol activ în acest plan, Creatorul le aduce la cunostinţă ceea ce va urma, dezvăluindu-le după bunul Său plac paşii următori. În acest proces, profetul (proorocul) joacă un rol esenţial, fiind purtătorul de cuvânt al divinităţii.

Cum comunică un profet? Atât prin cuvinte cât şi praxis, acţiuni încărcate simbolic. De exemplu, ilustraţia cu roata olarului din Ieremia sau profetul Osea însoţindu-se cu o curvă nedemnă de atenţia şi bunătatea lui. Aceste adevărate piese de teatru erau jucate-trăite, trăite-jucate, înaintea oamenilor şi spuneau mai mult decât o mie de cuvinte.

Când profetul avea un mesaj de rostit, începea cu “Aşa vorbeşte Domnul” iar conţinutul, deşi se referea la lucruri concrete din viaţa poporului, era adesea prezentat într-o formă metaforică. Aceasta este o caracteristică a aşa-numitului limbaj “apocaliptic”, de descoperire, de revelaţie divină. Metaforele puteau fi mai apoi “tălmăcite” sau rămâneau pur şi simplu aşa.

Un exemplu de limbaj apocaliptic: Când profetul Isaia spune “Stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina” (cap. 13, v. 10), nu anunţă că soarele se va întuneca literlamente. El foloseşte o serie de metafore pentru a comunica un fapt istoric concret (împărăţia Babilonului va cădea) şi pentru a-i conferi o anumită semnificaţie teologică (importanţa căderii e covârşitoare, va fi un cataclism de proporţii cosmice).

Asemenea profeţilor din Vechiul Testament, Isus a folosit un limbaj apocaliptic în multe din pildele şi zicerile Sale.

“Această idee a unui plan care se dezvăluie este, în mod particular, evreiască, iar Isus şi contemporanii Săi au dezvoltat un mod complex de a discuta despre acest lucru. Ei au folosit imagini inspirate din scripturi, deseori dramatice şi spectaculoase, pentru a descrie lucrurile care se întâmplau în lumea publică, o lume cu un pronunţat caracter politic şi social, şi pentru a conferi acestor evenimente sensul lor teologic.” (pag. 30)

Isus a vorbit adesea criptic, nu doar pentru a-şi proteja lucrarea de un deznodământ prematur din partea celor care aveau puterea politică – ideea de mesia şi cea a domniei lui Yahve aveau o încărcătură politică subversivă -, ci mai ales pentru a sparge tiparele de gândire ale ascultătorilor Săi, să-i constrângă să “accepte ideea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor” (31). Pildele erau un fel de “comentarii ale lui Isus despre o criză” (31), criza prin care trecea Israelul atunci, determinată şi de prezenţa şi acţiunile Sale.

Spre deosebire de un învăţător tradiţional (şi în asemănare cu un profet), Isus mai întâi acţiona în mod practic, operând miracole, exorcizări, vindecări, ca o demonstraţie a prezenţei Împărăţiei. Apoi urmau tălmăcirile, explicaţiile acţiunilor, făcute în pilde care provocau audienţa să înţeleagă rostul misiunii Sale.

Felul în care Wright interpretează pildele din Evanghelii – cu accent pe limbajul metaforic – este o altă trăsătură controversată a hermeneuticii sale care i-a facut pe mulţi să spună că trece prea uşor cu vederea peste anumite detalii, forţând textul să se potrivească cu un anumit cadru general în favoarea căruia caută să aducă argumente. Critica aceasta are o anume validitate după părerea mea, văzând că Wright se concentrează de obicei pe ideea de ansamblu a pildei, nu pe diverse detalii. Dar cred că modul în care plasează pildele în contextul vremii şi legăturile, mai mult sau mai puţin evidente cu texte din Vechiul Testament (sau din perioada inter-testamentară) dau destulă greutate metodei sale.

O să vedem în următoarele trei paragrafe câteva exemple de interpretare a pildelor Domnului, folosită de Wright pentru a discerne ce a vrut Isus să spună prin sosirea iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Anunțuri
The Gamla Synagogue

Ruinele sinagogii din Gamla, sec. I d.Hr.

( Sursa foto: AICI )

  • Prefaţă
  • Cap. 1: Persoana istorică a lui Isus
  • Cap. 2: Împărăţia
  • Cap. 3: Simbolurile
  • Cap. 4: Mesia Cel crucificat
  • Cap. 5: Isus şi Dumnezeu
  • Cap. 6: Învierea
  • Cap. 7: Spre Emaus, într-o lume postmodernă
  • Cap. 8: Lumina lumii

=====================================

“S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Acestea sunt cuvintele cu care Isus îşi incepe lucrarea publică, potrivit relatarii din Evanghelia dupa Marcu.

De-a lungul timpului, teologii şi cărturarii creştini au fost de acord că tema Împărăţiei lui Dumnezeu (sau a împărăţiei “cerurilor“, aşa cum o prezintă evanghelistul Matei, cu sfiala specific evreiască faţă de rostirea numelui divin) a ocupat un loc central în mesajul lui Isus.

Dar ce rezonanţă a avut această sintagmă în auzul şi în inima evreilor din primul secol? Pâna nu vom ştii aceasta, spune Wright, “va fi nu doar dificil, ci cu totul imposibil […] să înţelegem la ce anume s-a referit Isus prin expresia ‘Împărăţia lui Dumnezeu’.” (pag. 27)

Pe parcursul acestui capitol, autorul încearcă să schiţeze un răspuns la întrebarea de mai sus făcând apel la scrierile familiare evreilor contemporani cu Isus, apoi abordează esenţa mesajului despre Împărăţie “din trei perspective: sfârşitul exilului, invitaţia la schimbare şi avertismentul despre dezastrul şi reabilitarea care vor urma.” (32)

Iudaismul primului secol văzut din interior

Idei principale ale paragrafului:

  • lumea ideilor ancorată în Vechiului Testament
  • două convingeri: alegere şi escatologie
  • exilul continuu
  • Împărăţia înţeleasă ca realitate politico-istorică concretă
  • trei opţiuni: chietismul, compromisul politic şi naţionalismul zelot

Lumea ideilor în care se mişcau evreii primului secol era ancorată în naraţiunea şi imaginile Vechiului Testament.

Povestirile din istoria poporului Israel, cum ar fi exodul din robia egipteană, erau citite, recitite, memorate şi repovestite în diverse ocazii şi slujeau nu doar ca bază pentru definirea unei identităţi naţionale, ci şi drept cadru interpretativ prin care evenimentele lumii din jur căpătau sens.

În concepţia lor, Israelul a fost ales de Dumnezeu Creatorul (Yahve) ca mijlocul prin care lumea întreagă va fi mântuită. Acesta era destinul lor, destin care în aparenţă intra în contradicţie cu starea de fapt: evreii trăiau de câteva secole sub dominaţie străină – o poziţie riscantă care ameninţa cu distrugerea lor ca naţiune şi, automat, cu spulberarea rolului de protagonist în planul divin.

O altă convingere era cea legată de escatologie: la momentul potrivit, Dumnezeu va acţiona în istorie şi va izbăvi naţiunea de toţi duşmanii săi. Acest moment unic va fi punctul culminant al istoriei evreilor prin care Yahve “îşi va revărsa, în cele din urmă, dragostea şi dreptatea Sa, mila şi adevărul Său peste întreaga lume, aducând înnoire întregii creaţii.” (28) Istoria nu se va termina acolo, ci va continua fizic în acelaşi cadru spaţio-temporal, într-o nouă era.

Profeţii din vechime au spus răspicat că motivul principal pentru care poporul evreu a fost dus în robie – în mai multe rânduri, de egipteni, asirieni, babilonieni – era drept pedeapsă pentru îndepărtarea acestuia de Dumnezeu şi trăirea în păcat. Dar Yahve îşi reiterează promisiunile prin aceiaşi profeţi, aducând aminte poporului ca exilul nu va continua la nesfârşit.

Cu toate că ultima luare în robie, când Ierusalimul a fost distrus de babilonieni în 597 î.Hr., s-a încheiat după mai multe zeci de ani, “cei mai mulţi evrei considerau că, din punct de vedere teologic, acest exil continua.” (29, subl. autorului)

Această teză a “exilului neîntrerupt” este esenţială în reconstrucţia istorică a portretului lui Isus de către Wright şi a fost pusă sub semnul întrebării de unii biblişti contemporani, ca şi Maurice Casey. Totusi, alţi profesori, precum Craig Evans, au adus argumente solide din literatura celui de al doilea templu în favoarea ipotezei lui Wright (eseu în “Jesus and the Restoration of Israel”, ed. Carey C. Newman, IVP 1999).

“Ei [evreii] trăiau ca personaje ale unei drame vechi de câteva secole, asteptând o schimbare de scenariu care îi va aduce, în cele din urmă, într-o poziţie de învingători.” (29)

Cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu” au fost rostite de Isus într-un context în care religia şi politica se împleteau. “Marii preoţi erau pseudo-aristocraţi bogaţi şi puternici care susţineau sistemul, încercând să profite de pe urma lui”. La fel de rupt de problemele poporului era şi Irod Antipa, “un despot-marionetă preocupat de înavuţire şi de propria sa glorie.” Ca atare, spune Wright, frustrarea populară generată de stăpânirea romană şi de corupţia preoţilor şi a domnitorului local, au adus împreună în mintea oamenilor “întrebările legate de Dumnezeu şi de structura societăţii.” (29)

Expresia a fost, aşadar, înţeleasă de cei din jurul lui Isus ca referindu-se la domnia suverană a lui Dumnezeu adusă în existenţa fizică, “precum în cer, aşa şi pe pământ”. După acest fel de domnie prezentă şi concretă tânjeau ei, nu “cum să-şi asigure un loc în cer dupa ce vor muri” (29), spune Wright – o aluzie uşor ironică la înţelesul popular de azi.

Întrebarea care îi frământa nu era dacă Împărăţia lui Dumnezeu va veni sau nu, ci “cum, unde şi prin cine?”. Anunţul făcut de Isus nu a ajuns la contemporanii săi într-un fel de vid al soluţiilor – deja existau câteva opţiuni escatologice:

a) chietismul: promovat de esenienii de la Qumran care urmăreau izolarea de lumea aceasta “rea” şi aşteptau ca Yahve să intervină direct, la momentul potrivit.

b) compromisul politic: saducheii şi irodienii care profitau cât puteau de relaţia favorabilă cu puterea romană şi se gândeau că şi în această situaţie Dumnezeu va interveni cumva.

c) naţionalismul zelot: evreii sicari care îşi ascuţeau pumnalele, puneau la cale asasinate şi credeau că Yahve va interveni, chiar prin ei, la schimbarea situaţiei politice.

Putem observa că evreii din primul secol nu excludeau o intervenţie mediată a lui Dumnezeu, posibil a fi realizată chiar prin unii din reprezentanţii lor.

Însă modelul de împărăţie anunţat şi inaugurat de Isus nu s-a încadrat în nici una din aceste versiuni. Mai mult, prin tot ce a spus şi a făcut, Domnul a dezvăluit un model radical diferit, care, în acelaşi timp, submina opţiunile existente.

(Continuare: Dezvăluirea planului lui Dumnezeu – Rolul profetic al lui Isus şi limbajul apocaliptic)

bad memory(Sursa foto: AICI)

Se bazează evangheliile canonice pe relatări ale martorilor oculari care l-au cunoscut personal pe Isus ? Dacă da, de unde ştim dacă martorii au comunicat în mod fidel realitatea istorică ?

Mare parte din secolul XX a împărtăşit presupoziţiile, metodele şi concluziile, adesea foarte pesimiste ale criticii formelor (literare) folosită la studierea Noului Testament şi în special a evangheliilor sinoptice : Pericopele

În cea mai mare parte a secolului XX, studiile biblice la nivel academic au fost dominate de concluziile, adesea foarte pesimiste, ale criticii formelor (literare) – o metodă aplicată la investigarea evangheliilor sinoptice. Conform acestor concluzii, pericopele – unităţi scurte de text care compun evangheliile – sunt rezultatul unui lung proces de transmitere orală a tradiţiei creştine timpurii, interval în care majoritatea zicerilor şi faptelor lui Isus din Nazaret au fost modificate în mod semnificativ. Ceea ce a ajuns pe paginile Bibliei este mai degrabă ecoul ideilor şi frământărilor din Biserica creştină de mai târziu şi nu reprezintă realitatea istorică din timpul vieţii lui Isus.

În cartea sa apărută în 2006, Jesus and the Eyewitnesses, profesorul britanic Richard Bauckham prezintă argumente în favoarea transmiterii cu o fidelitate relativ mare a tradiţiei creştine de dinaintea scrierii evangheliilor, fenomen social-istoric în care martorii oculari ai evenimentelor joacă un rol esenţial. In luna mai a.c. cartea a câştigat premiul Michael Ramsey, oferit în Marea Britanie pentru lucrări de teologie care se remarcă prin originalitate şi “schimbă, într-o anume măsură, peisajul teologic”.

Postul de radio britanic Premier Christian Radio îi aduce împreună pe anglicanul Richard Bauckham şi un alt biblist din generaţia mai tânără, profesorul James Crossley, specialist în Evanghelia după Marcu şi agnostic în ce priveşte credinţa creştină.

Prima parte a discuţiei a avut loc săptămâna trecută şi o puteţi asculta pe site-ul postului de radio.

Partea a doua va fi difuzată astăzi (sâmbătă, 4 septembrie 2009) dupămasă şi va fi deasemenea disponibilă în arhiva emisiunii.

(HT : James McGrath)