NT Wright la Cluj. Revoluţia crucii

Sursa foto

În prima seară a conferinţei de la Cluj, profesorul N.T. Wright a vorbit despre semnificaţia răstignirii lui Isus, preluând atât titlul cât şi argumentele prezentate dintr-un volum apărut recent — The Day the Revolution Began (în limba română Ziua în care a început revoluţia, editura Deisis, 2017). Voi puncta mai jos ideile principale din discursul domniei sale, cu intenţia de a arunca un pic de lumină asupra firului argumentaţiei şi de a-i motiva astfel pe cei curioşi, critici sau suporteri, la o lectură atentă a cărţii sau măcar la vizionarea înregistrării conferinţei. Dar mai înainte, câteva întrebări care mi-au venit în minte urmărind prezentarea.

În primul rând, în ce măsură e primită o idee teologică nouă (proaspătă, în jargonul wrightian) de către comunitatea credincioşilor? Adică să nu rămână doar la nivel de speculaţie academică, ci să îşi găsească un loc, să fie incorporată, ‘adoptată’, în crezul şi închinarea curentă a bisericii. Dat fiind faptul că, de-a lungul vremii, inovaţiile nu şi-au prea găsit locul în biserică, fiind privite cu suspiciune, dacă nu chiar sinonime cu erezia. Cu precădere dacă puneau în discuţie învăţături considerate de o importanţă fundamentală. Subtitlul cărţii lui Wright este „regândind sensul Crucii lui Iisus” şi bănuiesc că ar putea declanşa un semnal de alarmă în mintea credinciosului evlavios, care să-l determine să închidă repede cartea, înainte de a-i cântări argumentele.

Apoi, îmi face impresia că concluziile la care ajunge Wright nu îşi găsesc uşor sprijinul în lipsa unui anumit mod integrativ de a citi Biblia, ca poveste a poporului evreu. La nivel popular — cel puţin aşa cum am înţeles eu — modelul a fost mai degrabă ‘mărgele înşirate pe o sfoară’, istorisiri importante, dar nu neaparat legate între ele. Ceea ce reflecta, poate, o carenţă în cunoştinţele de teologie biblică ale vorbitorilor. Da, există riscul să vedem forme şi structuri acolo unde nu există niciuna. Sau să forţăm un text într-un şablon narativ de dinainte stabilit. Dar cred că sunt argumente solide în favoarea integrării naraţiunilor biblice, cel puţin ca fir roşu, într-o poveste cât-de-cât unitară, iar accentul pe care-l pune Wright pe contextul ebraic nu poate fi trecut uşor cu vederea. Deci, din nou la nivelul enoriaşului, în ce măsură acceptăm o anumită schemă biblică integratoare?

În fine, doar ca o observaţie, cred că miezul prelegerii l-a constituit ideea substituţiei reprezentative ca model premergător, integrant şi fundamentat în Scriptură al diferitelor metafore ale ispăşirii, şi nu atât critica tăioasă, dar pertinentă a situaţiei prezente — am platonizat escatologia, am moralizat antropologia, am păgânizat soteriologia.

 

1. Introducere

1.1 O sarcină comună — să cunoaştem mai bine Biblia

„[…] engage together in the constant effort to get to know the Bible better in order to better worship God and serve him in tomorrow’s world. That has been my lifelong aim.” [min. 12:45]

1.2 Puterea revoluţionară a crucii

„This event was after all the horrible, brutal, obscene denial of all that is good and lovely and beautiful in the world. It represented the victory of raw power, political and military power, over the rumor of a different kind of power, […] the power of humble love.”

„There is the Revolution in a nutshell: The crucifixion, a typical act of imperial brutality, was quickly seen as the greatest possible act of divine love.” [17:30, s.n.]

„The cross of Jesus, despite of its horror, and in fact perhaps because of its horror, speaks powerfully across the centuries and across cultural barriers. It speaks in a pre-articulate way, it is deep like the depths of art and music, deep with the depths of God.” [23:00, s.n.]

 

w de la worldview

Credit imagine

Înainte de a relua călătoria prin cartea Mesia, mai poposesc o data asupra metodologiei autorului.

Întreg demersul lui N.T. Wright de cercetare istorico-teologică a începuturilor creştinismului se sprijină pe conceptul de worldview. Volumele publicate în seria Christian Origins and the Question of God, inclusiv cel mai recent despre teologia Apostolului Pavel, poartă amprenta unei analize social-culturale centrate pe ideea de paradigmă sau, dacă vreţi, concepţie despre lume şi viaţă.

În paranteză—voi folosi în continuare termenul englezesc worldview pentru a sublinia înţelesul specific pe care-l capătă la Wright şi deoarece, recunosc, nu am găsit un echivalent satisfăcător în limba română (sintagma concepţie despre lume şi viaţă e lungă şi încarcă fraza, paradigmă e folosit adesea cu o arie semantică diferită, tipar de gândire mi se pare prea general).

Sensul uzual al cuvântului este modul în care un individ sau o societate percepe şi înţelege realitatea în întregimea ei; ansamblul presupunerilor, asumate conştient sau nu, despre fundamentul lucrurilor din jur. Folosit astfel în filosofie, ştiinte cognitive, studii comparative ale religiilor sau, mai recent, în apologetica “culturală” creştină (vezi postarea despre Francis Schaeffer), accentul cade pe lumea ideilor şi prea puţin pe cea a motivaţiilor şi acţiunii.

Deoarece fiinţele umane şi comunităţile pe care le formează sunt entităţi complexe, ireductibile la simple maşini de idei, la un soi de “creiere cu picioare”, Wright lărgeşte înţelesul obişnuit al termenului aşa încât să cuprindă dimensiuni social-narative, motivaţionale şi dinamice.

Un worldview încetează a fi o colecţie de convingeri/credinţe, o listă mai mult sau mai puţin elaborată de idei, ceea ce poate îi deosebeşte pe creştini de atei, agnostici, musulmani ori budişti, ci indică acum spre o experienţă bogată în simboluri, practici şi obiceiuri, şi mai ales structuri narative. Convingerile şi credinţele primesc un rol derivat, fiind generate de worlview, nu parte propriu-zisă a conceptului.

Modelul unui worldview

În uzanţa lui Wright un worldview se referă întotdeauna la o grupare de oameni, o societate. La nivel de individ wordview-ul e instanţiat în aşa-numita mentalitate (engl. mindset), evidenţiind variaţii (sau, uneori, mutaţii) specifice acelei persoane. O mentalitate fie susţine, fie subminează worldview-ul din care provine.

De exemplu, mentalitatea lui Isus poate fi reconstruită în mod plauzibil ca a unui profet care proclamă “împărăţia lui Dumnezeu”. E înrădăcinată în wordview-ul lumii iudaice din primul secol, moştenindu-i caracteristicile şi totodată redefinindu-le.

În modelul ilustrat mai sus, un worldview, împreună cu mentalităţile corespunzătoare, se manifestă prin patru trăsături (engl. features): praxis, naraţiune, simboluri şi răspunsuri-la-întrebări.

a.    Praxis-ul cuprinde activităţi cu caracter repetitiv, pe cale de a deveni obiceiuri, cutume. Un exemplu ar fi, la nivel de worldview, întâlnirile din sinagogă sau închinarea la Templu, iar ca mentalitate, mesele cu păcătoşii la care participa Isus. Văzute în lumina praxis-ului, faptele şi vorbele rostite de un individ aruncă lumină asupra unei naraţiuni implicite, de fundal.

b.    Naraţiunea caracteristică unui worldview este cea mai importantă trăsătură a acestuia. Orice worldview respiră prin povestirea implicită care-i conferă consistenţă. Drept exemplu, naraţiunea răscumpărării poporului din Egipt era, pentru majoritatea evreilor din vremea lui Isus, un mod concret de a-şi exprima speranţa că Yahve, Dumnezeul creator şi al legământului, va izbăvi din nou (şi definitiv) poporul. La nivel de mentalitate, Isus modifică finalul acestei povestiri, anunţând că Yahve va reveni nu doar cu mântuire, ci şi cu judecată.

c.    Pornind de la naraţiune se poate afla răspunsul la un set de întrebări care caracterizează orice worldview. În modelul lui Wright acestea sunt urmatoarele: Cine suntem? Unde ne aflăm? Ce nu merge bine? Care e solutia? Cât e ora? De exemplu, la nivel de worldview, iudeii ar fi răspuns: Suntem poporul ales, locuim în ţara făgăduită, dar ne aflăm încă în exil, sub asuprire romană, şi aşteptăm ca Yahve să-şi împlinească promisiunea, să revină în Sion şi să ne scape.

d.    Simbolurile definesc graniţele unei societăţi sau culturi şi-i conferă identitate. Naraţiunea, împreună cu răspunsurile la întrebări dau naştere la diverse simboluri culturale. Acestea pot fi atât artefacte (steaguri, insigne, construcţii), cât şi evenimente (sărbători, reuniuni de familie, etc). Un exemplu, la nivel de wordview, este Templul din Ierusalim, locul care simboliza deopotrivă unitatea naţiunii şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales. La nivel de mentalitate, Isus redefineşte rolul Templului în jurul persoanei sale.

Un wordview este asemenea fundaţiei unei clădiri: invizibilă, dar de o importanţă vitală. Nu ne dăm seama de existenţa sa până nu vine un cutremur, o provocare care ameninţă să mute casa din loc sau să o distrugă. Dar asta nu se întâmplă foarte des. De regulă un worldview iese la lumină printr-un set de convingeri fundamentale (engl. basic beliefs) şi obiective (engl. aims, ţeluri pe termen lung), un fel de naraţiuni prescurtate care pot fi aduse în discuţie şi chiar schimbate fără ca worldview-ul să se modifice. De cele mai multe ori însă conflictul deschis are loc la alt nivel, al convingerilor derivate (engl. consequent beliefs) şi al intenţiilor (engl. intentions, o expresie concretă, pe termen scurt, a obiectivelor), care, la rândul lor, pot fi înlocuite fără a afecta nivelul precedent.

Redau aici un exemplu folosit de Wright în Jesus and the Victory of God (p. 141). Când profetul Isaia umblă desculţ şi gol timp de trei ani (Isaia 20.1-6) acţiunea sa devine un praxis care funcţionează simbolic spunând o povestire despre poporul Israel şi răspunzând diferit şi surprinzator la întrebările specifice. Problema nu era lipsa puterii militare a Israelului şi nici soluţia nu era cererea de ajutor Egiptului şi Etiopiei. Problema reală era tocmai această dependenţă de oameni, iar soluţia propusă de Isaia e încrederea în Dumnezeu. Mentalitatea lui e o variaţie radicală a worldview-ului comunităţii din care făcea parte, tocmai pentru a-l pune sub semnul întrebării. Obiectivul său, de a fi vocea lui Dumnezeu pentru popor, se îmbină cu credinţa (convingerea fundamentală) fermă în Dumnezeu şi în scopurile Sale, producând convingeri derivate — zădărnicia rezemării pe ajutorul vecinilor când eşti ameninţat de alţii, şi intenţii precum afişarea acelui comportament bizar.

La ce bun un worldview?

Pentru Wright cunoasterea istorică şi, de altfel, toată cunoaşterea umană e un proces în spirală. Ne apropiem tot mai mult de realitatea studiată construind modele (aşa-numite ipoteze) care sunt apoi rafinate (prin verificare) în lumina datelor existente. O întâmplare din trecut nu-i o simplă înşiruire de evenimente externe (pe care le-ar fi putut înregistra o cameră video), ci cuprinde acel aspect interior (engl. the inside of an event, cum îl numeşte Collingwood) legat de motivaţia personajelor istorice. Ca să ajungă aici Wright construieşte mai întâi worldview-ul societăţii respective urmând modelul de mai sus, şi apoi continuă cu mentalitatea personajului studiat. Raportul dintre mentalitate şi worldview va scoate la lumină convingerile de bază, cele derivate, precum şi obiectivele şi intenţiile acelui individ, care, luate împreună, vor ajuta la înţelegerea persoanei şi a rolului pe care l-a jucat în vremea de atunci.

Metoda se poate aplica, în măsura datelor istorice pe care le deţinem, atât persoanei lui Isus din Nazaret, lui Saul din Tars, Alexandru Macedon, sau chiar presupusului Învăţător al Înţelepciunii de la Qumran.

Este important să pricepem că Wright emite ipoteze, nu dă verdicte cu valoare dogmatică. La fel ca în ştiintele naturale, validitatea unei ipoteze istorice, valoarea ei de adevăr, stă în (1) simplitate, în (2) capacitatea de a cuprinde cât mai complet datele existente, precum şi de a (3) arunca lumină asupra altor evenimente mai mult sau mai puţin îndepartate. Bineînţeles că o ipoteză este (şi trebuie să fie) supusă judecăţii altor istorici sau teologi, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul lui Wright. Dar neglijarea acestui aspect duce adesea la observaţii greşite şi acuzaţii pe nedrept din partea unor cititori, îndeosebi dintre credincioşi.

Referinţe
N.T. Wright.  The New Testament and the People of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1992. pp 122-126
***.  Jesus and the Victory of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1996. pp 137-144
***.  Paul and the Faithfulness of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 2013. pp 24-36

 

(an)istorie

Fiindcă prietenul (şi fratele) meu Sam a decis să renunţe la cele 15 minute de faimă, postez aici comentariul la o observaţie interesantă a domniei sale. Mai adaug că problema are şi alte aspecte pe lângă cel legat de istorie.

[Sam] Sunt ceva ani de când nu încetez să mă minunez de marea omisiune din majoritatea discuțiilor dintre creștini și anume persoana și viața fondatorului ei. Lumea creștină se comportă ca și cum Isus ar fi un simbol, o legendă, un arhetip. Singurele personaje reale ale căror cuvinte sunt sucite pe toate părțile sunt autorii epistolelor. Consecința e că orice subiect aș deschide pe tema creștinismului rezultatul este  o ceartă fie pe teme politico-religioase fie filosofico-religioase. Plicitisit de moarte de ambele. Ies mai bine cu un Solitaire.

Fugim de orice “investigaţie istorică” a persoanei lui Isus poate din teama, oarecum justificată, de a nu „trece peste ce e scris”, de a nu re-construi un Isus diferit de cel prezentat în evangheliile canonice. E mai prudent–şi poate mai comod–să negăm orice efort în direcţia aceasta. Dar uităm că, de fapt, operăm zilnic cu un portret al Său generat de imaginaţia noastră sau a altora (predicatori, de exemplu), care integrează şi extinde, mai mult sau mai puţin fidel, cele scrise.

O altă cauză ar fi o optică de sorginte dualistă asupra celor sfinte şi, de asemenea, influenţa existenţialismului asupra gândirii (post)moderne. Isus cel înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, cel cu care “avem părtăşie” în fiecare zi, a lăsat în urmă trupul şi faptele Sale de pe pământ. Cunoaşterea veritabilă este cea obţinută prin “trăirea” împreună cu El şi, eventual, prin discurs religios-filosofic. E pierdere de timp să sapi la groapa istoriei.

Sau, poate, căutam metoda perfectă şi am realizat că apelul la istorie nu este nici pe departe unul care oferă certitudini…

 

Mesia (reluare)

Voi încerca să reînnod un fir… lăsat în aer cam de multă vreme şi să continui prezentarea cărţii Mesia de N.T. Wright.

După ce explică în capitolul întâi de ce întrebările Iluminismului cu privire la persoana istorică a lui Isus au fost justificate, însă greşit formulate, autorul porneşte la drum dezvăluind linie cu line, tuşă cu tuşă, portretul Mântuitorului, creionat în atelierul–şi cu uneltele–istoricului. Îndeletnicirea aceasta nu e ruptă de teologie, cum ar crede urmaşii moderni ai lui Reimarus, şi nici fără de folos pentru ucenicia creştină. Dimpotrivă, Wright se străduieşte să aducă împreună domenii care, în gândirea secolelor 18 si 19, erau concepute ca fiind radical diferite: faptele şi valoarea lor, istoria şi credinţa, politica şi religia.

Isus este prezentat ca asumându-şi rolul unui profet escatologic şi nu doar atât, ci întruchipând mijlocul prin care Yahve, Dumnezeul creaţiei şi al legămantului, îşi reconstituie poporul şi devine într-adevăr Împărat. Nu vine cu un mesaj “din altă lume”, general valabil (engl. timeless truth), desprins de specificul trăirii şi aşteptărilor evreilor din primul secol, ci împărtăşeşte, în mare măsură, tiparul lor de gândire (engl. worldview, termen folosit de Wright cu un înţeles specific).

Wright descrie orizontul de aşteptări al evreilor din perioada celui de-al 2-lea templu prin trei teme regăsite atât în scrierile Vechiului Testament (Isaia 52:7-12) cât şi în comentariile şi literatura religioasă a vremii: sfârşitul exilului, biruinţa asupra răului şi întoarcerea lui Yahve în Sion.

Isus preia aceste idei-speranţe şi le reinterpretează surprinzător, chiar subversiv, aducându-le în fiinţă prin acţiunile şi cuvintele sale.

(1) Exilul spiritual al poporului s-a sfârşit, mult aşteptata “Împărăţie a lui Dumnezeu” e pe punctul să intre în vigoare, însă nu prin sabie şi prin înălţarea întregului popor peste capetele vrăşmaşilor, ci în chip tainic, treptat şi numai pentru rămăşiţa care se va pocăi si va crede în Isus. Pe ceilalţi îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, adusă de săbiile Romei şi de căderea zidurilor Ierusalimului peste ei.

(2) Răul este înfrânt – nu soldaţii romani percepuţi ca duşmani, ci însăşi rădăcina răului, Satan, care l-a corupt pe Israel să respingă xenofob pe străin şi să-şi asuprească semenul. Isus este aşteptatul Mesia, aclamat ca rege pe un măgăruş, cel care va reprezenta poporul şi va lupta pentru el, însă victoria va veni nu prin săbii ca a lui Petru, ci prin suferinţa şi moartea Regelui.

(3) Yahve se întoarce în Sion, dar nu ca în trecut prin coborârea slavei (Shekina) în Templu, ci prin prezenţa divină în noul templu format din Isus şi urmaşii săi. Cel ce se “întoarce” acum în Ierusalim e tânărul profet din Nazaret, cu ochii în lacrimi pentru soarta cetăţii, nimeni altul decât însuşi Yahve care îşi cercetează poporul.

 

Wright despre învierea în trup a lui Isus (1)

Michelangelo da Caravaggio – Necredinţa lui Toma

(Sursa foto: AICI)

Ce se poate afirma din punct de vedere istoric despre învierea lui Isus? Aproape nimic, susţine majoritatea cercetătorilor, deoarece conceptul de înviere implică elemente supranaturale şi, astfel, se sustrage metodelor clasice ale studiului istoriei.

În capitolul 6 din Mesia, N.T. Wright recunoaşte această limitare metodologică, dar în acelaşi timp deplânge agnosticismul care l-a generat în rândul specialiştilor. Părerea sa este că istoricul este obligat să investigheze “problema învierii” lui Isus, un efort fără de care “ar rămâne o gaură mare în istoria de la mijlocul primului secol.” (pag. 110) Indiferent de presupoziţiile cu care operează, istoricul are dreptul şi trebuie să adreseze întrebarea: “de ce s-a născut creştinismul şi de ce a luat forma pe care a luat-o?” (109)

Cântărind diferite ipoteze generate de această întrebare, Wright concluzionează că răspunsul bisericii primare oferă cea mai bună explicaţie, toate celelalte lăsând în urmă “mult mai multe întrebări nerezolvate decât elucidate.”(128) Primii creştini au spus de la bun început că raţiunea existenţei lor este învierea lui Isus. Care este linia argumentului lui Wright?

Mai întâi, dintr-o perspectivă istorică generală, acesta compară credinţele şi aşteptările iudaismului cu cele care au caracterizat mişcarea creştină la inceputul ei, observând atât o continuitate, dar mai ales diferenţe importante. Fiecare din conceptele de împărăţie a lui Dumnezeu, înviere şi Mesia – definitorii pentru creştinismul timpuriu – îşi găseşte originea în iudaism, însă a suferit o remodelare semantică într-un interval relativ scurt de timp. Ce alt eveniment, decât cel clamat de primii creştini, putea avea forţa să determine o asemenea mutaţie în worldview-ul unei comunităţi?

În al doilea rând, Wright se apleacă asupra celor mai timpurii scrieri creştine care se referă direct la înviere – capitolul 15 din Epistola întâi către Corinteni şi naraţiunile din Evanghelii – arătând că atât apostolul Pavel cât şi evangheliştii au înţeles învierea lui Isus, similar şi independent, ca o transformare a trupului lui Isus “într-un nou tip de corporalitate” (126), acesta dovedind calităţi transfizice alături de cele fizice. Aceste texte, atunci când sunt încadrate corespunzător în contextul iudaismului din primul secol şi nu sunt abuzate într-o “manieră atomistă” (111) specifică exceselor criticii tradiţiei, sprijină concluzia la care Wright a ajuns deja pe calea indirectă a relaţiei dintre worldview-ul iudaic şi cel creştin.

Pe parcursul capitolului, Wright aminteşte şi interacţionează, mai mult sau mai puţin cu diferite teorii alternative, arătând inconsistenţa acestora cu cadrul general al apariţiei creştinismului: Isus nu a murit cu adevărat pe cruce; mormântul nu a fost gol; învierea a fost una “spirituală”, un eveniment imaterial; ucenicii au avut halucinaţii; învierea a fost doar o experienţă existenţială personală a ucenicilor, similară cu experienţa prezenţei lui Isus în viaţa de mai târziu a bisericii; în scrierile lui Pavel, învierea ar fi echivalentă cu exaltarea sa divină; Isus “s-a dus la cer după ce a murit”; naraţiunile despre înviere derivă din scrieri ne-iudaice, fiind o dezvoltare târzie a tradiţiei.

În mod surprinzător şi contrar părerii bisericii încă din timpul părinţilor, Wright afirmă că învierea lui Isus nu a constituit o dovadă a naturii sale divine, ci un “indiciu spre acea cristologie deplină pe care [creştinii] au ajuns să o îmbrăţişeze în doar douăzeci şi ceva de ani.” (128) Semnificaţia învierii este, în primul rând, escatologică: ducând crucea, Isus a purtat pe umerii săi “destinul Israelului”, prin moarte sa “a trecut prin punctul culminant al exilului Israelului”, iar prin învierea după trei zile “i-a eliberat din robie, potrivit cu scripturile şi împlinind întreaga naraţiune biblică.” (128)

Departe de a încerca o demonstraţie matematică a învierii lui Isus, dar încumetându-se să se arunce într-o investigaţie originală a contextului în care au apărut naraţiunile despre înviere, Wright se apropie asimptotic, atât cât îi permite metodologia unui studiu istoric, de concluzia care stă la temelia creştinismului: Isus a înviat trupeşte din morţi. Reiterând ceea ce spunea în capitolul introductiv al cărţii despre necesitatea reunirii studiului istoriei cu cel al teologiei, Wright recomandă aceeaşi abordare şi în ce priveşte învierea: “Cred, deci, că singura cale de urmat pentru noi ca istorici este să avem curajul să recunoaştem că aici suntem, desigur, la graniţa dintre filologie, filozofie, istorie si teologie.” (128, s.n.)

În postarea următoare voi încerca să detaliez argumentul privind învierea în trup a lui Isus, aşa cum este prezentat în acest capitol.

 

O pildă, două pilde

Sursa foto: AICI

Continuam periplul prin cartea teologului britanic N.T. Wright – Mesia, aparuta la editura Aqua Forte din Cluj in 2007. Cartea este o prezentare populara a cercetarii autorului in istoria crestinismului timpuriu, mai exact felul in care intelege persoana lui Isus din Nazaret.

Puteti citi postarile anterioare AICI.

Pilda semanatorului (sau a semintei, dupa unii comentatori) din capitolul 4 in Evanghelia dupa Marcu este interpretata in mod traditional ca o ilustratie a diferitelor moduri in care oamenii raspund la vestirea Evangheliei. Am auzit-o de nenumarate ori la servicii de evanghelizare, incheiata in ton mustrator si indemnand la cercetare de sine: nu cumva inima ta e ca pamantul stancos sau entuziasmul e doar de moment sau grijile si pofta lumii te fac sa-l respingi pe Cristos?

Pentru Wight, insa, aceasta pilda este in primul rand o metafora a sfarsitului robiei: Dumnezeul lui Israel isi “seamana” din nou poporul in tara sa dupa ani lungi de instrainare. Cel putin in acest mod trebuie sa o fi inteles cei din vremea lui Isus.

Aici ar trebui – ca buni crestini ce suntem – sa ne oprim, sa luam o gura de aer si sa ne intrebam: Este hermeneutica lui Wright gresita? Sau ne-a scapat ceva esential cand am citit acelasi pasaj din evanghelie?

Este adevarat ca pilda – care apare in fiecare evanghelie sinoptica, Matei, Marcu si Luca – are cateva elemente care fac interpretarea ei dificila, fapt cunoscut de majoritatea comentatorilor biblici. De exemplu, care este rostul citatului din cartea lui Isaia, intre textul pildei si talmacirea ei? De asemenea, pilda este printre putinele rostite de Isus careia i se da o explicatie si nu una oarecare, ci alegorica, in ciuda reticentei biblistilor moderni de a interpreta alegoric pildele Domnului.

Voi prezinta pe scurt argumentele si concluziile la care a ajuns Wright, lasand cititorul sa hotarasca asupra greutatii lor.

Ce a intentionat Isus sa comunice prin pilda semanatorului?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare Wright porneste de la pasajul din Isaia 6:9-13, citat de Isus imediat dupa rostirea pildei. Apoi exploreaza lumea de idei a Vechiului Testament – izvor bogat pentru iudaismul primului secol – incercand sa gaseasca analogii intre limbajul/structura pildei si anumite elemente stilistice din VT.

Analogia 1:  Limbajul profetic despre intoarcerea din robie (cartea lui Ieremia) include printre alte figuri de stil imaginea lui Dumnezeu care „isi va semana din nou poporul in tara sa”. (pag. 33) In cartea Isaia imaginea semanatului si secerisului este folosita ca “metafora dominanta pentru marea lucrare a noii creatii pe care Dumnezeu o va realiza dupa intoarcerea din robie”. (33)

Analogia 2:  Pilda isi are originea in traditia apocaliptica, care o gasim, de exemplu, in cartea Daniel. Statuia cu picioare de lut din visul imparatului Nebucadnetar este sfaramata de o piatra desprinsa din munte, “care la randul ei devine un munte mare care umple intreg pamantul”. Dupa cum piatra simbolizeaza punctul culminant al istoriei Israelului, cand acesta va fi reabilitat, tot asa rodul inzecit care il aduce samanta cazuta in pamant bun ar indica spre acelasi eveniment escatologic.

Folosind aceasta schema hermeneutica, Wright raspunde la intrebarea de mai sus in felul urmator: Isus a vrut sa dea de inteles ca –

• Exilul a luat sfarsit, Yahve isi seamana din nou poporul in tara sa.

• Contrar asteptarii populare, Imparatia vine mana in mana cu judecata.

Reabilitarea lui Israel nu este inclusiva – majoritatea poporului va fi judecat pentru neascultare de Dumnezeu (vezi Isaia 6:9-13). “Ramasita”, samanta sfanta anuntata de profeti sunt cei care “au urechi sa auda” cuvintele lui Isus ( „Cuvantul” din explicatia pildei, agent al lui Yahve in creatie) si care vor constitui, impreuna cu el, noul Israel.

• Imparatia vine in chip tainic, nu cu mare pompa.

Taina (mysterion, v.11) Imparatiei semnifica o realitate ce nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca, decat atunci cand Dumnezeu hotaraste sa o reveleze. O alta explicatie data motivului tainei este politica – “pentru ca altfel, politia secreta ar fi alertata”. (35)

• Imparatia anuntata de Isus si reprezentata in pilda prin samanta cazuta in pamant bun trebuie inteleasa in contrast cu celelate variante politico-teologice ale vremii: chietistii, irodienii si zelotii. Mesajul lui Isus este subversiv, un atac indirect la adresa celorlalte optiuni.

Pe scurt, pilda este un fel de comentariu-provocare a lui Isus despre propria-i misiune. Dumnezeu isi instaureaza Imparatia acum, in si prin intermediul lucrarii lui Isus. Audienta este provocata sa se alature acestei viziuni despre imparatie sau sa o respinga in favoarea altora. Dupa raspunsul lor vor fi judecati.

Folosind aceeasi hermeneutica, Wright interpreteaza pilda fiului risipitor (Ev. Luca cap. 15) ca fiind un mesaj “despre robie si restaurare”, fiul care se intoarce acasa fiind poporul Israel. Isus a spus-o tocmai pentru a “sublinia un lucru, si anume ca intoarcerea din robie avea loc in si prin lucrarea Sa”. (34) Fratele mai mare ii reprezinta pe cei ce se opun intoarcerii din robie – fariseii si carturarii din jurul lui Isus – care “raman orbi pentru ca evenimentele nu se potrivesc cu asteptarile lor”. (35)

“[Pilda] nu a fost o ilustratie generala despre adevarul vesnic al iertarii lui Dumnezeu, desi ar putea fi inteleasa si din aceasta perspectiva”. (34)

Ce parere aveti despre modul in care N.T. Wright interpreteaza aceste doua pilde? Arunca mai multa lumina asupra persoanei Domnului sau ne indeparteaza de “adevaratul” Isus Cristos?

(Pentru predicatori sau aspiranti) Ati folosi o asemenea interpretare in biserica sau intr-un grup de studiu biblic?

 

“Mesia” (5) : Împărăţia (continuare)

Rembrandt: Ospăţul împăratului Belşaţar

( Sursa foto: AICI )

Dezvăluirea planului lui Dumnezeu

Ideile principale ale paragrafului:

• Isus în rol profetic

• limbajul apocaliptic şi interpretarea metaforică a pildelor

Cum a fost perceput Isus de către cei mai mulţi din contemporanii Săi?

Asemănător unui profet din Vechiul Testament, spune Wright în consens cu alţi cercetători biblici, începând cu Schweitzer până, mai recent, la E.P. Sanders sau Dale Allison.

Dumnezeu are un plan cu Israelul şi cu lumea întreagă, lucrurile nu se prăvălesc peste oameni la nimereală. Planul este tainic şi impenetrabil, dar deoarece oamenii joacă un rol activ în acest plan, Creatorul le aduce la cunostinţă ceea ce va urma, dezvăluindu-le după bunul Său plac paşii următori. În acest proces, profetul (proorocul) joacă un rol esenţial, fiind purtătorul de cuvânt al divinităţii.

Cum comunică un profet? Atât prin cuvinte cât şi praxis, acţiuni încărcate simbolic. De exemplu, ilustraţia cu roata olarului din Ieremia sau profetul Osea însoţindu-se cu o curvă nedemnă de atenţia şi bunătatea lui. Aceste adevărate piese de teatru erau jucate-trăite, trăite-jucate, înaintea oamenilor şi spuneau mai mult decât o mie de cuvinte.

Când profetul avea un mesaj de rostit, începea cu “Aşa vorbeşte Domnul” iar conţinutul, deşi se referea la lucruri concrete din viaţa poporului, era adesea prezentat într-o formă metaforică. Aceasta este o caracteristică a aşa-numitului limbaj “apocaliptic”, de descoperire, de revelaţie divină. Metaforele puteau fi mai apoi “tălmăcite” sau rămâneau pur şi simplu aşa.

Un exemplu de limbaj apocaliptic: Când profetul Isaia spune “Stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina” (cap. 13, v. 10), nu anunţă că soarele se va întuneca literlamente. El foloseşte o serie de metafore pentru a comunica un fapt istoric concret (împărăţia Babilonului va cădea) şi pentru a-i conferi o anumită semnificaţie teologică (importanţa căderii e covârşitoare, va fi un cataclism de proporţii cosmice).

Asemenea profeţilor din Vechiul Testament, Isus a folosit un limbaj apocaliptic în multe din pildele şi zicerile Sale.

“Această idee a unui plan care se dezvăluie este, în mod particular, evreiască, iar Isus şi contemporanii Săi au dezvoltat un mod complex de a discuta despre acest lucru. Ei au folosit imagini inspirate din scripturi, deseori dramatice şi spectaculoase, pentru a descrie lucrurile care se întâmplau în lumea publică, o lume cu un pronunţat caracter politic şi social, şi pentru a conferi acestor evenimente sensul lor teologic.” (pag. 30)

Isus a vorbit adesea criptic, nu doar pentru a-şi proteja lucrarea de un deznodământ prematur din partea celor care aveau puterea politică – ideea de mesia şi cea a domniei lui Yahve aveau o încărcătură politică subversivă -, ci mai ales pentru a sparge tiparele de gândire ale ascultătorilor Săi, să-i constrângă să “accepte ideea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor” (31). Pildele erau un fel de “comentarii ale lui Isus despre o criză” (31), criza prin care trecea Israelul atunci, determinată şi de prezenţa şi acţiunile Sale.

Spre deosebire de un învăţător tradiţional (şi în asemănare cu un profet), Isus mai întâi acţiona în mod practic, operând miracole, exorcizări, vindecări, ca o demonstraţie a prezenţei Împărăţiei. Apoi urmau tălmăcirile, explicaţiile acţiunilor, făcute în pilde care provocau audienţa să înţeleagă rostul misiunii Sale.

Felul în care Wright interpretează pildele din Evanghelii – cu accent pe limbajul metaforic – este o altă trăsătură controversată a hermeneuticii sale care i-a facut pe mulţi să spună că trece prea uşor cu vederea peste anumite detalii, forţând textul să se potrivească cu un anumit cadru general în favoarea căruia caută să aducă argumente. Critica aceasta are o anume validitate după părerea mea, văzând că Wright se concentrează de obicei pe ideea de ansamblu a pildei, nu pe diverse detalii. Dar cred că modul în care plasează pildele în contextul vremii şi legăturile, mai mult sau mai puţin evidente cu texte din Vechiul Testament (sau din perioada inter-testamentară) dau destulă greutate metodei sale.

O să vedem în următoarele trei paragrafe câteva exemple de interpretare a pildelor Domnului, folosită de Wright pentru a discerne ce a vrut Isus să spună prin sosirea iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu.