În 2016, la alegerile prezidenţiale, l-am votat pe Trump. Nu pentru că era cel mai bun candidat, ci de teamă. Amestecată cu silă, atât faţă de calitatea morală a personajului, cât şi a prestaţiei opozanţilor săi din campania electorală, la pachet cu aroganţa mass-mediei „mainstream” americane. De teamă — că dacă nu iese un candidat conservator, ţara se duce şi mai mult la vale. Economic, moral, prin negarea libertăţilor individuale. L-am votat ţinându-mă de nas, jurându-mi că la primul derapaj al viitorului preşedinte voi fi primul care va striga.

Ei, bine, n-am strigat. Din comoditate, de convenienţă. Să nu-mi antagonizez amicii mai mult sau mai puţin virtuali care l-au luat pur şi simplu în braţe ca pe un idol. C-aveam altceva mai bun de făcut decât să mă cert toată ziua pe facebook. Și nici n-am jubilat când, în procesul de impeachment, Camera Reprezentanţilor a votat, partizan ce-i drept, pentru demiterea sa.

Ce aş dori să scot în evidenţă e o anumită atitudine. A evanghelicilor, din State şi de aici, care-l susţin pe Trump până-n pânzele albe. O atitudine la care nu subscriu, dar care ne paşte pe fiecare, creştini sau nu, în varii situaţii de viaţă.

Să închizi ochii la o nedreptate pentru că îţi aduce un avantaj.

Concret pe cazul lui Trump, să-i înghiţi populismul autocratic şi aberaţiile de comportament doar pentru că te ajută în „războiul cultural” împotriva secularizării — o componentă importantă în narativa contemporană a multor creştini. Pentru că îţi susţine valorile de grup, anti-avort şi pro familie tradiţională. Pentru că numeşte judecători conservatori la Curtea Supremă şi aşa mai stăvileşte din atacul neomarxist al stângii. Pentru că se laudă că a facut pentru evanghelici „mai mult decât orice alt preşedinte”. Și îi înfierează degrab pe dùşmani, ai tai şi ai lui, prin reacţii teribiliste pe Twitter sau în direct. La vălmăşeală, demnitari, jurnalişti, veterani sau femei văduve. Nu contează cât de îndreptăţită e critica, jignirile şi fake-urile curg într-o realitate post-adevăr unde cine strigă mai tare are dreptate.

Iar tu, creştin cu înalte valori morale, taci, întorci capul în altă parte, înghiţi cămila. Dai vina pe critici, pe presa mincinoasă, pe statul paralel. Mai grav, poate nici nu vezi sucirea valorilor pe care le proclami la biserică ori în familie. La urma urmei, ai ales un preşedinte, nu un patriarh. Și dacă Dumnezeu s-a folosit în istorie de conducători păgâni ca Nabucodonosor, de ce n-ar putea fi Trump o unealtă divină? De ce să-i pretindem respect faţă de aproapele său, grijă pentru cel năpăstuit, străin, orfan sau văduvă, sau măcar să arate puţintică demnitate dacă e acuzat pe nedrept?

Problema însă nu e dacă ar trebui sau nu să avem aşteptări morale de la un preşedinte, ci tăcerea noastră. Pentru că ne avantajează. E profitabil. Boala asta nu-i doar pentru cei din tabăra lui Trump şi nu-i nici măcar legată de politică. Eu am văzut-o în biserici, la şcoală, între prieteni şi cunoscuţi. Și, uneori, mă găsesc în mrejele unor gânduri asemănătoare…

Editorialul de ieri din revista Christianity Today în care Mark Galli susţine demiterea preşedintelui m-a surprins, prin curajul editorului şef al unei publicaţii fanion în lumea evanghelică de a vâsli contra curentului şi prin semnalul pe care-l trage — ne vom scufunda dacă rămânem în barca jocurilor politice. De a susţine cu orice preţ un preşedinte ce acţionează nu doar împotriva constituţiei, ci „profund imoral”.

„It [the game] will crash down on the reputation of evangelical religion and on the world’s understanding of the gospel. And it will come crashing down on a nation of men and women whose welfare is also our concern.”

Galli e de părere că articolul său, comentat imediat de presa americană, nu va duce la nicio schimbare semnificativă în rândul evanghelicilor. Alţii, ca Jim Wallis sau Jay Parini, văd un semn că baza votanţilor creştini ai lui Trump începe să se clatine. Nu ştiu dacă va fi aşa. În câteva luni, peste un an sau încă patru, Trump va fi istorie iar alţi preşedinţi îi vor urma, mai mult sau mai puţin aliniaţi cu dorinţele creştinilor, din sinceritate sau simplă demagogie.

Ce rămâne e însă cum trăim noi în mijlocul semenilor între care ne-a aşezat Dumnezeu. Cu dreptate, adevăr şi, posibil, în pierdere. Sau mânaţi de dorinţa de a câştiga cu orice chip, indiferent de ce i se întâmplă celuilalt.