Fiindcă prietenul (şi fratele) meu Sam a decis să renunţe la cele 15 minute de faimă, postez aici comentariul la o observaţie interesantă a domniei sale. Mai adaug că problema are şi alte aspecte pe lângă cel legat de istorie.
[Sam] Sunt ceva ani de când nu încetez să mă minunez de marea omisiune din majoritatea discuțiilor dintre creștini și anume persoana și viața fondatorului ei. Lumea creștină se comportă ca și cum Isus ar fi un simbol, o legendă, un arhetip. Singurele personaje reale ale căror cuvinte sunt sucite pe toate părțile sunt autorii epistolelor. Consecința e că orice subiect aș deschide pe tema creștinismului rezultatul este o ceartă fie pe teme politico-religioase fie filosofico-religioase. Plicitisit de moarte de ambele. Ies mai bine cu un Solitaire.
Fugim de orice “investigaţie istorică” a persoanei lui Isus poate din teama, oarecum justificată, de a nu „trece peste ce e scris”, de a nu re-construi un Isus diferit de cel prezentat în evangheliile canonice. E mai prudent–şi poate mai comod–să negăm orice efort în direcţia aceasta. Dar uităm că, de fapt, operăm zilnic cu un portret al Său generat de imaginaţia noastră sau a altora (predicatori, de exemplu), care integrează şi extinde, mai mult sau mai puţin fidel, cele scrise.
O altă cauză ar fi o optică de sorginte dualistă asupra celor sfinte şi, de asemenea, influenţa existenţialismului asupra gândirii (post)moderne. Isus cel înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, cel cu care “avem părtăşie” în fiecare zi, a lăsat în urmă trupul şi faptele Sale de pe pământ. Cunoaşterea veritabilă este cea obţinută prin “trăirea” împreună cu El şi, eventual, prin discurs religios-filosofic. E pierdere de timp să sapi la groapa istoriei.
Sau, poate, căutam metoda perfectă şi am realizat că apelul la istorie nu este nici pe departe unul care oferă certitudini…
odiseea credinţei 
august 25, 2014 at 4:21 pm
Am citit ce ai scris aici atunci cand ai scris, am revenit azi cu scuze ca plictiseala de care vorbeam mi-a afectat luciditatea si am trec ut repede peste generozitatea din spatele cuvintelor si actiunilor tale asa ca incerc sa repar acum cu un simplu „multumesc”.
Nu (mai) sunt foarte interesat de personajul istoric din spatele „uriasului”. Ma joc acum cu un personaj care accepta, de dragul meu, sa fie inteles ca arhetip, ca „omul ideal”. Ce anume ar putea atrage pe cineva (in)strain(at) de lumea crestina sa-si doreasca sa semene cu acest personaj, sa copie viata si/sau convingerile, si/sau practica relationarii lui cu semenul fara sa-si doreasca si sa depuna neaparat actele pentru obtinerea cetateniei in Statele (ne)Unite ale Crestinatatii?
Nu ma refer aici doar la cei care se considera crestini dar au vederi si practici mult mai largi decat permit majoritatea organizatiilor crestine ci la toti cei care indiferent in ce tabara se aciueaza nu se vor simti niciodata acasa decat in deplina lor maturitate.
Cam asta e directia, sau unghiul din care as vrea sa prind, daca s-ar putea vreodata ceva din portretul acestui personaj enigmatic al evangheliilor. Nu e nevoie de noi evanghelii, noi profeti sau noi secte. E nevoie de ceva/cineva/cumva care sa re-dea credibilitate, deci forta, energie, viata, celor ce considera ca il reprezinta.
Thanks for keeping close 🙂
septembrie 13, 2014 at 10:16 pm
Pai, draga Sam, eu asta intelesesem din textul tau, ca tocmai varianta arhetipului, simbolului, legendei o deplangeai. Si am jucat pe cartea ta… Care, dupa cate mi se pare, acum o reconsideri. Nu-i bai (mi-a placut formularea – “un personaj care accepta, de dragul meu”) dar ma simt cu mainile legate. Nu ca n-as aprecia nobilul scop de a articula “omul ideal” care sa-l atraga pe cel “instrainat”, insa nu stiu cum se poate face aceasta fara ofensa (istorica) pe care o aduce crucea si spalarea picioarelor de jegul cotidian. Dar si daca, poate, nu cadem la pace asupra metodei, tanjesc impreuna cu tine dupa acel “ceva/cineva/cumva” care sa redea viata si forta marturiei crestine. Poate elaborezi un pic cand ai timp, simt ca imi scapa ceva din ce voiai sa impartasesti 🙂