(Credit foto: AICI)

Cine a fost Isus ? Un grup de istorici şi teologi creştini prezintă într-un documentar online rezultatele cercetărilor lor din ultimii zece ani.

De-a lungul a 8 episoade de câte 26 de minute, Darrel Bock, Craig Evans, Grant Osborne, Michael Wilkins şi alţi profesori de Noul Testament ne duc înapoi în timp în lumea în care a trăit Isus din Nazaret.

Oferindu-ne o perspectivă conservatoare asupra evenimentelor care au declanşat apariţia creştinismului, aceşti oameni de ştiinţă încearcă să răspundă unor întrebări legate de istoria secolului întâi fără a porni neapărat de la presupunerea că Biblia este de inspiraţie divină.

Sunt descrierile biblice compatibile cu alte scrieri istorice ale acelor timpuri ? Ce criterii ar trebui să folosim atunci când studiem viaţa lui Alexandru Macedon, Iuliu Cezar sau a lui Isus ?

Documentarul a fost realizat în luna iunie 2008 în diferite locaţii din Israel – meleaguri pe unde a umblat şi a învăţat Isus. Primele episoade sunt filmate printre ruinele sinagogii din Capernaum, la Cezareea din Filipi lui Filip şi în Ierusalim.

Deocamdată puteţi viziona doar patru episoade, următoarele fiind difuzate online în săptămânile care urmează.

Jesus: Man, Messiah, or More?

1. Overview
2. Peter’s Confession
3. Jesus Enters Jerusalem
4. The Temple Controversy
5. The Last Supper
6. The Jewish Examination of Jesus
7. The Crucifixion
8. The Resurrection of Jesus

Michelangelo da Caravaggio - Cină în Emaus

(Credit foto:AICI)

“Man is, in his actions and practice, as well as in his fictions, essentially a storytelling animal.” – Alasdair MacIntyre

„When we read a story, we inhabit it. The covers of the book are like a roof and four walls. What is to happen next will take place within the four walls of the story. And this is possible because the story’s voice makes everything its own.” – John Berger

Teologia narativă se referă la o constelaţie de abordări a chestiunii teologice care au în comun (1) antipatia faţă de formele teologiei care se ocupă cu organizarea sistematică a propoziţiilor şi înrădăcinată în principii anistorice şi (2) încercarea de a discerne scopul general şi linia directoare din planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt relevate în Scriptură şi continuă să fie exprimate în istorie.

(Trad. Alin Cristea din Kevin J. Vanhoozer. Dictionary for Theological Interpretation of the Bible. Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2005; articolul Narrative Theology de Joel B. Green)

Locuind într-o (mare) povestire

Ultima jumătate a secolului 20 s-a remarcat printr-o reorientare spre naraţiune atât în filozofie (cotitura lingvistică) cât şi în critica literară generală şi abordarea teologică a Scripturii.

Expresii precum “a locui intr-o povestire” (to inhabit a story) sau “a trăi o naraţiune” (living a narrative) sunt adesea întâlnite în literatura teologică sau în cea seculară.

Cercetări în neurobiologie şi sociologie au scos în evidenţă rolul esenţial care îl au naraţiunile în formarea identităţii individului sau a unei comunităţi. Critica narativă a luat avânt încă din anii ’70 în cadrul hermeneuticii biblice. Mai recent, simpatizanţii mişcării emergente vorbesc despre importanţa povestirii atât în înţelegerea mesajului creştin cât mai ales în comunicarea lui.

În acelasi timp ni se atrage atenţia că accentul pe naraţiune în gândirea creştină nu este ceva radical nou. De la uimirea Fericitului Augustin în faţa capacităţii umane de a rememora experienţe (în Confesiuni) la puritanii secolului al XVII-lea din Anglia sau America, teologii creştini au recunoscut că fiecare om ”posedă o naraţiune personală unică, a cărei formă nu este întotdeauna uşor de discernut” (cf. Alan Jacobs, Wheaton College). Fiecare avem o poveste care ne modelează trăirea, fie că o rostim sau nu.

Scriptura însăşi este dominată de naraţiune ca gen literar. Evangheliile, Faptele Apostolilor sau scrierile istorice ale Vechiului Testament conţin povestiri cu expoziţiune, intrigă, acţiune, punct culminant, deznodământ şi binenţeles cu personaje, indiferent că este vorba de relatări istorice sau imaginare, cum ar fi pildele spuse de Isus.

Este evident că nu toată literatura biblică aparţine genului narativ, în Biblie existând şi alte forme literare. Dar putem distinge elemente narative în epistolele Noului Testament, în scrierile legislative, profetice, poetice, sapienţiale sau apocaliptice. Mai mult decât atât, întreaga Biblie poate fi văzută ca o singură mare naraţiune, o povestire generală instanţiată în povestiri particulare care o definesc, o metanaraţiune.

Deoarece natura narativă a Bibliei a fost observată de mult timp, ne-am putea întreba ce este nou aici.

Teologie narativă sau sistematică

Ceea ce aduce nou teologia narativă este felul în care priveşte Scriptura, modul în care încearcă să-i descrie conţinutul şi să-l organizeze. Probabil că acestă abordare teologică este mai uşor de definit prin antiteză cu teologia sistematică.

În câteva cuvinte, teologia sistematică încearcă o sumarizare şi organizare a mesajului Bibliei în mod ordonat si cuprinzător, coagulându-l în aşa-numite doctrine sau dogme. Există diferite explicaţii pentru procesul în care se ajunge de la textul propriu-zis la doctrine – formulări propoziţionale care la rândul lor vor fi aranjate într-un sistem coerent. Dar indiferent de înţelegerea acestui proces, teologii cad de acord asupra a cel puţin două elemente comune în diferite abordări sistematice:

(1) Definirea unei doctrine se face pe baza întregii Scripturi, nu doar dintr-un grup de versete sau chiar o carte. De exemplu, pentru a înţelege iubirea ca atribut al Dumnezeirii trebuie să parcurgi toate pasajele în care se face referinţă la aceasta. Ca o consecinţă, există pericolul ca în acest proces structura unitară a naraţiunilor biblice să se spargă.

(2) În construirea unui sistem coerent de invăţături, anumitor doctrine li se va da o mai mare greutate decât altora. De exemplu, în teologia luterană doctrina justificării prin credinţă primeşte un loc central, iar organizarea întregului sistem este făcută în funcţie de aceasta. Ca o consecinţă, procesul interpretării textului pentru extragerea unor noi doctrine poate fi influenţat de o structură prestabilită de către teolog.

Spre deosebire de abordarea sistematică, cea narativă caută sa păstreze unitatea unei naraţiuni prin definirea de teme sau idei care pot fi regăsite în alte pasaje din Biblie, chiar dacă într-o exprimare diferită. Am putea zice că este un fel de a privi pădurea din vârfului copacilor, nu de la nivelul solului. Ca şi consecinţă, o abordare narativă poate părea mai puţin exactă decât una bazată pe doctrine. Unii teologi văd in aceasta un păcat capital al teologiei narative, considerând-o lipsită de precizie, dacă nu de-a dreptul periculoasă pentru credinţa creştină.

Ce este interesant, anumite teme sau idei pot apărea în mod implicit într-un pasaj, aruncând astfel o nouă lumină asupra înţelegerii acestuia. Probabil că aceasta este una din calităţile teologiei narative care o delimiteaza de alte încercări, scoţând la iveală capacitatea acesteia de a aduce inovaţie pe tărâm teologic.

Anumite teme sunt de o mare întindere, legându-se unele de altele, străbătând întreaga Scriptură şi conferindu-i acesteia o structură supra-narativă, de metanaraţiune. Putem da ca exemplu tema Creaţiei, a Căderii, a Alegerii, a Exilului, a Restaurării sau a Noii Creaţii, teme care leagă împreună Vechiul de Noul Testament, istoria poporului Israel de cea a Bisericii creştine şi a noastre a fiecăruia, trecut, prezent şi viitor sub umbrela unei singure metanaraţiuni.

Spre Emaus cu N.T. Wright

Amintind despre întâlnirea pe drumul Emausului, Tom Wright face o remarcă în care putem observa influenţa unei teologii narative asupra hermeneuticii sale.

Cristos cel înviat li se alătură celor doi ucenici care, cu ochii împăienjeniţi de frământarea pricinuită de arestarea şi răstignirea învăţătorului lor, văd în El doar un simplu drumeţ. Cum, nu ştii ce s-a întâmplat? se miră ucenicii, uitându-se la străinul rupt de lume de lângă ei. Ce anume? îi iscodeşte Isus. Iar ei îşi deapănă tot oful: Noi trăgeam nădejde că el este acela care va izbăvi pe Israel…

Mai departe, evanghelistul Luca îl arată pe Isus dojenindu-i pe cei doi şi întrebându-i retoric ”Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?”. ”Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”

Ei bine, la acest punct Wright face observaţia că nu-şi poate imagina că Domnul le-ar fi oferit o listă de versete din Vechiul Testament referitoare la Mesia (aşa cum probabil ar face un expert în teologie sistematică), ci ”întreaga naraţiune, storyline-ul complet, întrega lume de rugăciune şi speranţă” a poporului Israel în relaţie cu Dumnezeul lor.

Wright mai adaugă că probabil ceea ce le lipsea ucenicilor era un worldview corect, o naraţiune care să le îndrume paşii, povestirea adecvată în care aceştia să locuiască. ”Lipsa lor de isteţime şi de credinţă nu era doar o simplă orbire spirituală”, spune Wright. ”Problema lor era că spuneau şi trăiau o povestire greşită”.

Next

• Capcane în teologia narativă
• Despre cum N.T. Wright îmbină teologia narativă cu analiza worldview-urilor în încercarea de a discerne scopurile, motivaţiile şi înţelesul cuvintelor şi faptelor lui Isus în contextul cultural-istoric al Palestinei secolului I

Teologie sau istorie?

Teologul britanic N.T. (Nicholas Thomas) Wright îşi propune să ne convingă, în majoritatea lucrărilor sale, că istoria face casă bună cu teologia şi că separarea lor este nu doar nenaturală, ci şi periculoasă.

Wright este în primul rând un istoric, specialist în lumea Palestinei primului secol – contextul multicultural în care s-a născut credinţa creştină. De aceea, eforturile sale în domeniul teologiei au un puternic accent pe istorie, fapt întâlnit destul de rar la evanghelici, care adeseori l-au vazut pe Isus cel real ca fiind doar al credinţei, separat de cel al istoriei.

Realizând puţinătatea izvoarelor istorice şi îngrozindu-se de aşa-zisele portrete ale lui Isus aflate în totală disonanţă cu Evangheliile, mulţi creştini şi-au pierdut speranţa că metodele cercetării istorice mai pot oferi ceva în cunoaşterea lui Isus din Nazaret. În consecinţă, acest scepticism istoric exagerat a dus la îmbrăţişarea unor imagini aproape docetice ale Mântuitorului: un Isus ultra-spiritualizat care “pluteşte la 6 inch deasupra lucrurilor”, folosind o expresie a lui Wright.

Dar Tom Wright nu cade nici în cealaltă extremă, himera construirii unei istorii pure, disociate de teologie – o cale mult bătută în cei peste 150 de ani de Quest (căutare) a lui Isus cel al istoriei. Dimpotrivă, se pronunţă categoric împotriva aberaţiior celor din grupul Jesus Seminary (şi a altor încercări mai vechi) propunând un model de interogaţie istorică care integrează conceptele teologice ale vremii respective.

Rezultatul nu mai este atunci un portret al lui Isus rupt de cel al Bisericii, ci unul care este în armonie cu Evangheliile, aruncând lumină asupra acestora şi ferindu-ne de tentaţia culorilor docetice.

Realismul critic

Unul din pilonii pe care se bazează gândirea lui Wright este realismul critic. Ce este acesta şi de ce este important?

În cateva cuvinte, realismul critic este o epistemologie, o modalitate de cunoaştere a lumii din jur care crede în realitatea obiectivă a obiectului sau evenimentului studiat, dar se îndoieşte că îl putem cunoaşte în mod direct, cu o exactitate absolută.

Chiar dacă obiectul studiului există independent de mintea noastră (realism, opusul idealismului), procesul cunoaşterii este influenţat de ochelarii cu care privim lumea (worldview-ul individual) şi ca atare imaginea obţinută va fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, deformată. Aşadar, va trebui sa facem un efort de conştientizare a ochelarilor care-i folosim (câte dioptrii?) şi de ajustare a imaginii prin confruntarea ei cu alte imagini obţinute înainte sau de către alţii (critica cunoaşterii).

Gândiţi-vă, de exemplu, la reconstituirea unui accident auto într-o intersecţie aglomerată din Bucureşti. Vine poliţistul şi întreabă: cum s-a întâmplat? Martorii şi cei implicaţi încep să descrie evenimentul, fiecare din perspectiva permisă de situaţia, locul sau dispoziţia emoţională în care se afla în acel moment. Unele descrieri se pot bate cap în cap cu altele. Martorii pot greşi, intenţionat sau nu.

Ce o sa facă poliţistul, va abandona căutarea pentru că nu a avut acces direct la accident? Va da dreptate fiecarui martor, acceptând contradicţiile? Sau va analiza declaraţiile în mod critic, ţinând cont de persoana care depune mărturie, de interesele ei, de posibilele ei slăbiciuni şi chiar de capacitatea sa, a poliţistului de a-i înţelege pe martori? Între noi fie vorba, cam rar un asemenea poliţist…

Epistemologia folosită de Wright este asemănătoare cu cea a poliţistului conştiincios de mai sus:

(1) credem că este posibil să se fi întâmplat ceva, independent de prezenţa noastră acolo (Ex. realitatea istorică a răstignirii lui Isus)

(2) nu avem acces direct, nemijlocit, la realitatea respectivă (Ex. avem doar izvoarele istorice, de obicei un text)

(3) trebuie sa fim critici cu noi înşine, judecând modul în care obţinem informaţiile şi felul în care reconstruim mental ce s-a întâmplat (Ex. s-ar putea foarte uşor să interpretez evenimentele din secolul I prin prisma mişcării de emancipare a negrilor din America)

Grant Osborne, profesor de Noul Testament la Trinity Evangelical Divinity School din Chicago, foloseşte această epistemologie în procesul de interpretare al Scripturii şi o numeşte “spirala hermeneutică”. Nu avem acces direct şi imediat la obiectul studiat, iar cunoaşterea vine în urma unei mişcări în spirală, de apropiere cognitivă prin observaţii repetate şi reevaluare constantă a poziţiei noastre ca subiect al cunoaşterii.

Un alt susţinător al realismului critic este Kevin Vanhoozer, profesor la aceeaşi şcoală. În cartea Is There a Meaning in This Text? (1998) Vanhoozer plasează realismul critic între realismul naiv (pot cunoaşte imediat şi complet obiectul studiat deoarece nu port ochelari) şi scepticismul deconstrucţiei postmoderne (nu pot cunoaşte obiectul studiat deoarece am multa vopsea pe ochelari).

Tom Wright însuşi se îndepărteaza atât de cunoaşterea absolută pozitivistă cât şi de fenomenalismul post-Kantian care poate fi sigur doar de datele obţinute prin simţuri, nu de obiectul studiat.

Pentru el, realitatea istorică poate fi cunoscută, urmând cu atenţie şi perseverenţă calea neîntreruptă a “dialogului sau conversaţiei dintre cunoscător şi obiectul cunoscut” (citat din cartea sa, The New Testament and the People of God).

Next

Data viitoare vom prezenta teologia narativă, un alt pilon al gândirii lui N.T. Wright

Acum că se simte adiere de primăvară – cel puţin după calendar – şi natura e pe cale să se înnoiască, am găsit nimerit să lansez la apă corabia Odiseei cu o discuţie despre nou în contextul teologiei creştine contemporane.

Prima carte

După cum anunţam la începutul lunii ianuarie, intenţia acestui pseudo-blog este de a prezenta câteva cărţi de apologetică creştină sau din domenii conexe prin intermediul unor note de lectură, oferind astfel un pretext pentru discuţii libere în jurul subiectului credinţei.

Am stat şi am cujetat, vorba ardeleanului, cu ce carte să purced la drum. Cu o introducere în filozofie sau despre istoricitatea Evangheliilor? Sau o prezentare a aşa-numitelor erezii din biserica primelor secole?

Până la urmă am cedat unei tentaţii mai vechi şi sfatului unui prieten, domnul Dănuţ Mănăstireanu şi l-am ales pe renumitul teolog anglican N.T. Wright cu a sa carte, “The Challenge of Jesus” (versiunea în limba română a apărut în 2007 sub titlul “Mesia” la editura Aqua Forte din Cluj, traducere Dorin Axente).

Episcopul N.T. Wright

(Credit foto: AICI)

Dar înainte de a începe lecturarea propriu-zisă şi prezentarea ideilor din carte, cred că este necesară o introducere a teologiei autorului şi mai ales a metodelor cu care acesta operează în studiul lui Isus din Nazaret dintr-o perspectivă istorică. Într-o serie de postări care vor urma voi încerca să fac acest lucru cât mai “user-friendly”, pe înţelesul tuturor.

Fascinaţia noului

Revenind la subiectul de azi, ce mai poate fi spus NOU în credinţa creştină?

N.T. (Tom) Wright este nu doar un teolog renumit, ci şi unul controversat. Este cunoscut mai ales ca entuziast promotor al “Noii Perspective asupra lui Pavel” (The New Perspective on Paul, NPP) – pe scurt, o interpretare a scrierilor apostolului din perspectiva contextului iudaic, ansamblu de vederi care intră în conflict, pe alocuri, cu interpretarea protestantă tradiţională.

Războiul ideilor e in toi, cel puţin in lumea teologică britanică şi americană. Rândurile s-au strâns în jurul poziţiei favorite şi chiar s-au radicalizat pe ici-colo: Wright e văzut fie ca un Sf. Gheorghe care se încumetă să se lupte cu balaurul rigidităţii tradiţiei protestante, fie ca pur şi simplu un eretic al secolului 21.

Dar nu despre NPP intenţionez să vorbim aici, cel puţin deocamdată, ci despre modul NOU, inovativ, proaspăt – alt termen favorit lui Wright, în care acesta îl (re)descoperă tocmai pe întemeietorul credinţei creştine – Isus din Nazaret, Mesia şi Dumnezeu Întrupat.

Întrebarea care se pune este cum vedem noi, credincioşi sau necredincioşi, o încercare de inovaţie în teologie? Care este atitudinea corectă?

a) respingere categorică: orice adăugare sau modificare a setului de învăţături creştine, aşa cum îl cunoaştem fiecare din tradiţia căreia îi aparţinem, constituie o erezie asupra căreia Biblia ne avertizează în diferite locuri.

b) acceptare necondiţionată: orice idee nouă e binevenită, chiar dacă mai târziu se va fi dovedit greşită sau nefolositoare. Se merită să riscăm, deoarece fără risc nu există progres.

c) undeva pe la mijloc: o acceptare critică a noilor idei. Prudenţa este cuvântul cheie aici. Înaintăm, dar cu pasi mici, cu prudenţă.

Nu am menţionat mai sus ca să nu încarc prezentarea, dar o inovaţie în teologie începe de obicei cu o schimbare în hermeneutică: un mod diferit de a interpreta textul Scripturii. Personal, consider că acesta este punctul forte al lui Wright, contribuţia sa majoră în domeniul studiilor biblice, nu atât în crearea de noi dogme (cei care îl acuză de erezie văd asta la el), ci în reinterpretarea şi îmbogăţirea celor existente prin aplicarea unei NOI optici.

Atenţie, nu vorbim aici de o schimbare în modul de închinare sau aplicare a învăţăturii creştine, ci de dogmele credinţei însele. Cred că e mai uşor de găsit un răspuns la o întrebare despre muzică în biserică sau evanghelizări pe stadioane, decât la una despre dogme în context postmodern.

Ce părere aveţi, deci?

Next

Data viitoare voi încerca să prezint trei piloni ai hermeneuticii lui Tom Wright: realismul critic, analiza worldview-urilor şi teologia narativă.