Uncategorized


Scriu rar, puțin și greu. N-aș putea trăi din scris (mi-a spus-o și soția mea, prietenește, să nu-mi fac vreo iluzie). Formarea în științele exacte, rigoarea matematică, căutarea (adesea iluzorie) unei soluții simple, în alb-negru, mă face să abordez cu greutate subiecte care țin de etică, sociologie, de viață „reală” între oameni. Încerc să-mi dezaburesc ochelarii, să înțeleg cumva mai bine lumea… dar până la urmă îmi dau seama că unele lucruri sunt un dat.

De ce scriu, atunci, despre bunătate? Adică să fii bun, măcar de Crăciun, dacă nu în fiecare zi a anului? Am pățit-o azi dimineață la biserică.

Situația în care m-am trezit pe neașteptate, împreună cu familia, ar putea fi văzută din diverse unghiuri. Unii poate zic că e discutabilă sau prea banală să fie menționată sau, cel mai simplu, ar fi bine să evit să scriu la nervi. Înțeleg.

E vorba de una din bisericile baptiste mari din oraș — nu conteaza unde, cred că problema poate fi întâlnită și-n alte părți.

Am întârziat. Tocmai se încheia rugaciunea de deschidere a slujbei. Ne-am tras repede măștile pe față și am făcut dreapta pe scări, spre balcon, unde ai șanse să mai prinzi un loc. Ajunși la etaj, am scanat rândurile de scaune dispuse în amfiteatru până sus aproape de tavan. Plin de lume, se vede că-i duminica de dinaintea Crăciunului. Pe la mijloc, două rânduri aproape libere care flancau unul ocupat. Minunat! Aveam nevoie doar de patru locuri, plus distanțarea necesară.

În sunet de fanfară, la propriu, urcăm spre locurile zărite. Ușor, să nu deranjăm. Toate privirile se îndreaptă, inevitabil, spre comando-ul de întârziați. Nu-i ceva plăcut să fii în vizor, dar înțeleg că poate era vorba de simplă curiozitate, când nici fanfara nu reușește să îți țină mintea (și inima) trează la închinare. Fără nicio scuză, o meritam: am întârziat.

Intrăm pe rândul liber de sus și înaintăm spre centru, cu intenția să lăsăm un loc și celor care poate vin după noi. Oana se așează prima, în timp ce eu și copiii ne dăm jos repede scurtele. Un domn spre 60 de ani de pe rândul din față se întoarce brusc și-i spune ceva. Gesticulează nedumerit. Nu aud conversația, fanfara cântă prea tare. Oana se ridică, vine spre mine și-mi spune că nu ne putem așeza acolo. Lumea din balcon continuă să ne privească, bănuind probabil că intrușii sunt pe cale de a comite o infracțiune.

Exact — distanțarea. Dacă întind mâna când stau jos pot ajunge la cel din fața mea. Mă mai uit o dată peste toate rândurile. Lumea e așezată în grupuri (probabil din aceeași familie) lăsând câte un scaun liber în stânga și dreapta. Dar între rânduri nu sunt altele libere, doar astea două: cel din spatele și, respectiv, din fața domnului care ne-a atras atenția (chiar și ele ocupate spre capătul opus).

Simt ca mă roade diavolul suspiciunii. De ce tocmai rândurile adiacente domnului respectiv nu sunt ocupate? Îi fac semn Oanei că ne asezăm acolo, insist. Avem mască, suntem vaccinați, distanța nu-i mare, dar există. Domnul cu pricina se întoarce iritat și ne comunică hotărât că n-avem voie, că „se filmează și vin dupa noi, o să ne amendeze pe toți”. Fanfara încă n-a terminat.

Ne-am ridicat și am plecat. Din balcon. Din biserică. Acasă.

Oana plângea. În drum spre mașină îmi spune că nu mai calcă niciodată acolo. Nu vrea nici acasă, zice „hai măcar la catedrala ortodoxă, de acolo nu ne dă nimeni afară”. Visele pentru ziua de azi s-au cam spulberat… așteptam cu nerăbdare să mergem la biserică în a patra duminică de Advent, să cântam colinde despre nașterea Domnului, să ne închinăm împreună cu alți credincioși. N-a fost așa. Ne-am întors acasă și am pornit o slujbă de pe net.

Se prea poate ca domnul de la balcon să nu fi fost rău intenționat. Doar e pandemie și trebuie respectate regulile. Şi ce dacă toate celelalte rânduri au fost ocupate fără distanțare suficientă? Trebuie să fii corect, mai ales la biserică! Despre argumentul cu „filmarea”, ce să zic? Mi s-a părut cel puțin hazliu în contextul acela. Da, m-a deranjat că am fost repeziți, dar n-am prea avut ce face. Nu era cazul să intru în vorbă cu dumnealui sau cu altcineva în timpul serviciului divin.

Soția mea, în schimb, a perceput incidentul ca o răutate gratuită — femeile simt mai mult(e), nu-i așa? Posibil, un caz concret al lipsei de atenție (și de educație) din partea congregației respective la modul în care se raportează față de alții, străini sau nu.

În fine, ce legatură are povestea asta cu îndemnul tradițional de a fi „mai bun de Crăciun”? Se insistă în cultura creștin-evanghelică, și pe bună dreptate, că Isus este „the reason for the season”. Adică nu comerțul, petrecerile, sau ghiftuiala ocazionate de sărbătoare. Aș adauga că nici măcar colindele, concertele, sau programele încărcate din biserici.

Dacă zicem că Isus este rațiunea sărbătorii Crăciunului, atunci să ne asemănăm cu El și în bunătatea arătată semenilor. Celor apropiați, străinului și, oricât ar părea de ciudat și nepractic, dușmanului. În gesturile mici — acelea pe care, de regulă, le trecem ușor cu vederea.

În 2016, la alegerile prezidenţiale, l-am votat pe Trump. Nu pentru că era cel mai bun candidat, ci de teamă. Amestecată cu silă, atât faţă de calitatea morală a personajului, cât şi a prestaţiei opozanţilor săi din campania electorală, la pachet cu aroganţa mass-mediei „mainstream” americane. De teamă — că dacă nu iese un candidat conservator, ţara se duce şi mai mult la vale. Economic, moral, prin negarea libertăţilor individuale. L-am votat ţinându-mă de nas, jurându-mi că la primul derapaj al viitorului preşedinte voi fi primul care va striga.

Ei, bine, n-am strigat. Din comoditate, de convenienţă. Să nu-mi antagonizez amicii mai mult sau mai puţin virtuali care l-au luat pur şi simplu în braţe ca pe un idol. C-aveam altceva mai bun de făcut decât să mă cert toată ziua pe facebook. Și nici n-am jubilat când, în procesul de impeachment, Camera Reprezentanţilor a votat, partizan ce-i drept, pentru demiterea sa.

Ce aş dori să scot în evidenţă e o anumită atitudine. A evanghelicilor, din State şi de aici, care-l susţin pe Trump până-n pânzele albe. O atitudine la care nu subscriu, dar care ne paşte pe fiecare, creştini sau nu, în varii situaţii de viaţă.

Să închizi ochii la o nedreptate pentru că îţi aduce un avantaj.

Concret pe cazul lui Trump, să-i înghiţi populismul autocratic şi aberaţiile de comportament doar pentru că te ajută în „războiul cultural” împotriva secularizării — o componentă importantă în narativa contemporană a multor creştini. Pentru că îţi susţine valorile de grup, anti-avort şi pro familie tradiţională. Pentru că numeşte judecători conservatori la Curtea Supremă şi aşa mai stăvileşte din atacul neomarxist al stângii. Pentru că se laudă că a facut pentru evanghelici „mai mult decât orice alt preşedinte”. Și îi înfierează degrab pe dùşmani, ai tai şi ai lui, prin reacţii teribiliste pe Twitter sau în direct. La vălmăşeală, demnitari, jurnalişti, veterani sau femei văduve. Nu contează cât de îndreptăţită e critica, jignirile şi fake-urile curg într-o realitate post-adevăr unde cine strigă mai tare are dreptate.

Iar tu, creştin cu înalte valori morale, taci, întorci capul în altă parte, înghiţi cămila. Dai vina pe critici, pe presa mincinoasă, pe statul paralel. Mai grav, poate nici nu vezi sucirea valorilor pe care le proclami la biserică ori în familie. La urma urmei, ai ales un preşedinte, nu un patriarh. Și dacă Dumnezeu s-a folosit în istorie de conducători păgâni ca Nabucodonosor, de ce n-ar putea fi Trump o unealtă divină? De ce să-i pretindem respect faţă de aproapele său, grijă pentru cel năpăstuit, străin, orfan sau văduvă, sau măcar să arate puţintică demnitate dacă e acuzat pe nedrept?

Problema însă nu e dacă ar trebui sau nu să avem aşteptări morale de la un preşedinte, ci tăcerea noastră. Pentru că ne avantajează. E profitabil. Boala asta nu-i doar pentru cei din tabăra lui Trump şi nu-i nici măcar legată de politică. Eu am văzut-o în biserici, la şcoală, între prieteni şi cunoscuţi. Și, uneori, mă găsesc în mrejele unor gânduri asemănătoare…

Editorialul de ieri din revista Christianity Today în care Mark Galli susţine demiterea preşedintelui m-a surprins, prin curajul editorului şef al unei publicaţii fanion în lumea evanghelică de a vâsli contra curentului şi prin semnalul pe care-l trage — ne vom scufunda dacă rămânem în barca jocurilor politice. De a susţine cu orice preţ un preşedinte ce acţionează nu doar împotriva constituţiei, ci „profund imoral”.

„It [the game] will crash down on the reputation of evangelical religion and on the world’s understanding of the gospel. And it will come crashing down on a nation of men and women whose welfare is also our concern.”

Galli e de părere că articolul său, comentat imediat de presa americană, nu va duce la nicio schimbare semnificativă în rândul evanghelicilor. Alţii, ca Jim Wallis sau Jay Parini, văd un semn că baza votanţilor creştini ai lui Trump începe să se clatine. Nu ştiu dacă va fi aşa. În câteva luni, peste un an sau încă patru, Trump va fi istorie iar alţi preşedinţi îi vor urma, mai mult sau mai puţin aliniaţi cu dorinţele creştinilor, din sinceritate sau simplă demagogie.

Ce rămâne e însă cum trăim noi în mijlocul semenilor între care ne-a aşezat Dumnezeu. Cu dreptate, adevăr şi, posibil, în pierdere. Sau mânaţi de dorinţa de a câştiga cu orice chip, indiferent de ce i se întâmplă celuilalt.

La volan, copiii în spate, colinde la radio.
Carina (5 ani şi jumătate): Ştiu ce înseamnă „Gloria in excelsis Deo”, glorie lui Dumnezeu în înălţime!
Eu: Bravo, ai ţinut bine minte!
— Delly (adica Daddy), ce-nseamnă glorie?
— (Pauză lungă de gândire… n-am avut destulă bătaie de cap la lucru?) Mai ştii cum s-a terminat primul film din Războiul stelelor?
— Cum? (Lui ăla micu, Casian, i s-au aprins toate beculeţele. E nedespărţit de sabia lui Vader, primită cadou nu demult)
— Atunci când Luke şi Han Solo au urcat pe scenă împreună cu robotul galben, cu R2 şi cu Chewy şi prinţesa Leia le-a dat medalie. Cine se uita la ei?
— Soldaţii buni!!!
— Asa-i, erau mulţi, mulţi de tot şi toţi stăteau în picioare să-i vadă cum primesc premiu, adică medalia. Ei dădeau aşa glorie lui Luke şi Han Solo pentru că au fost eroi şi i-au scăpat pe toţi de planeta morţii a lui Vader.

Casian (3 jumate): Delly, ce-i aia eroi?
— (Aşa-mi trebuie daca m-am aventurat în teologie contextualizată) Casian, eroi înseamnă nişte nenea foarte curajoşi, ca şi Luke.
— Şi ca şi Vader??
— Nu, Vader era foarte puternic, însă era rău.
— Dar la sfârşit s-a facut cuminte şi l-a aruncat pe nenea urât în tunel… (o scenă din al doilea episod)
— Da, Vader s-a facut bun după ce a vorbit cu Luke şi când a murit s-a dus pe altă planetă să fie împreună cu Yoda si Obi van Kenobi. Dar stăpânul lui Vader unde a ajuns?
— În lacul de foc! (varianta asta le-am spus-o eu mai demult) L-a aruncat Vader din rachetă!
— Exact, vezi, cine nu se face cuminte ajunge în iad. Noi la Craciun cântăm glorie lui Dumnezeu pentru că s-a născut Domnul Isus şi a fost erou.

Carina: Cum a fost erou?
— S-a bătut cu Diavolul şi l-a aruncat din rachetă drept în lacul de foc 🙂
(În spate, tăcere generală. Sper că nu i-am băgat de tot în ceaţă)

“And the presence of Israel’s God would be the presence of Jesus himself, coming to Jerusalem as the embodiment of Israel’s returning God, the fulfillment of Isaiah 40 and 52. This, Jesus believed, is what it would look like when Israel’s God came back to Zion. It would not be the three men visiting Abraham, not the burning bush, not the pillar of cloud and fire, not Isaiah’s smoky, seraphim-surrounded vision, not Ezekiel’s whirling wheels, but a young man on a donkey, in tears, announcing God’s judgement on the city and Temple that stood on the cosmic fault lines, establishing his own still incomprehending followers as its surprising replacement, and then going off to take upon himself the full weight of evil, the concentrated calamity of the cosmos, so that its force would be annulled and the new world would be born.”

N.T. Wright, Simply Jesus (New York: HarperOne, 2011) p.175-6

“Geoană nu ar fi fost şi nu este un al doilea Obama, ci un promotor al liniştii si păcii (în marea tradiţie Ceauşisto-Sovietico-Comunistă), cel care ar fi avut cele mai bune şanse să repopuleze parcul Cotroceniului cu specia aproape dispărută a cucuvelelor.”

Sursa: Adrian Nicolae

Cu acest articol de excepţie, “logofătul” Adrian Nicolae se lansează în apele, de multe ori tulburi, ale blogosferei româneşti.

Câteva observaţii legate de conţinutul articolului.

(1) Dacă bunul meu prieten şi-a “luat inima in dinţi” să scrie articolul de mai sus, trebuie să mărturisesc că şi eu am făcut-o, ca să-l recomand.

Mai întâi, pentru că ezit să transform acest blog într-un spaţiu de opinie politică, un domeniu unde nu mă simt prea acasă. Apoi, nu aş vrea să îmi alung prietenii, care şi aşa nu-s mulţi, ci să adaug la numărul lor, indiferent de preferinţa pentru Obama, Bush sau Sarah Palin.

(2) Totuşi, am considerat utilă lectura articolului deoarece:

– Credinţa nu este şi nu trebuie să fie ruptă de viaţa politică. Manifestată din belşug în rândul evanghelicilor, compartimentalizarea vieţii – două etaje ale trăirii, unul lumesc, celălalt sacru – e o denaturare şi o fugă de realitate.

– Trebuie să învăţăm să ascultăm opinia celuilalt până la capăt, nu să o respingem una-două sau, mai rău, să sărim la beregată. Acesta e un exercitiu de etică creştină, o apropiere de “aproapele” nostru.

– O comunitate (grup de prieteni, biserică, etc) în care toţi sunt exact de aceeaşi părere este o utopie megalomană (atenţie, dragi evanghelici anti-Obama, anti-Bush sau anti …) Ades trâmbiţata unitate în diversitate rămâne pentru mulţi, din păcate, doar un slogan frumos. Ca şi creştini ar fi bine să arătăm generozitate şi har faţă de alţii, făcând distincţie între convingerile pentru care suntem gata să murim, acelea pentru care ne dăm o mână sau un picior şi altele pentru care nu se merită sa dai nici măcar o unghie.

Vă doresc în continuare o lectură sprâncenată iar domnului Nicolae mult spor la blogo(slo)vit!

Update: Articolul a fost recent publicat în ediţia online a Revistei 22.

Odiseea noastră

Ce ar putea avea în comun un blog de apologetică creştină cu calul troian, ciclopii sau cântecul ademenitor al sirenelor din străvechea Odisee? Şi ce împărtăşim noi, călători şi căutători de secol 21, cu Ulise – eroul neînfricat al epopeelor homerice?

Poate nimic altceva decât odiseea însăşi, Odiseea noastră a fiecăruia, din Troia înapoi spre casă, spre Itaca. O călătorie lungă şi plină de aventură, presărată cu tot felul de întâmplări neprevăzute, cu căderi şi victorii, cu lacrimi şi bucurii, cu capcane şi izbândă.

Iar în mijlocul acestor talazuri se nasc întrebările – aspiraţii după sens si semnificaţie, căutări după lumina Farului care să ne scape din întunericul existenţial şi să ne lumineze calea.

Rostul

Acest pseudo-jurnal îşi propune, stimate cititor, să pună întrebări şi să caute răspunsuri, fără a avea pretenţia absurdă a unei perspective infailibile. Este scris dintr-un punct de vedere creştin asupra vieţii şi se adresează deopotrivă credincioşilor şi celor sceptici.

Etica

Autorul, credincios de tradiţie baptistă, va încerca să se ţină de(o)parte de subiecte care despart pe creştini în felul lor de înţelegere a dogmei şi a modului de închinare şi să sublinieze acele elemente de crez care constituie un fel de coloană vertebrală a învăţăturii – ceea ce scriitorul englez C. S. Lewis numea “mere Christianity”.

Subiecte teologice la modă, dar controversate, precum arminianism vs. calvinism, premilenism vs. amilenism, inspiraţie verbală vs. inspiraţie generală sau creaţie în şase zile vs. creaţie de-a lungul erelor geologice vor fi lăsate spre dezbatere celor competenţi în domeniu.

Aceasta nu înseamnă că autorul nu are o poziţie bine definită în ceea ce crede, ci doar că vede mai de folos o discuţie bazată pe fundamentele credinţei, împărtăşite de majoritatea cultelor creştine. Considerăm că aceasta este poziţia potrivită din care ar trebui susţinută o eventuală apărare a credinţei.

În mod similar relaţiei dintre creştini, credem că respectul şi dorinţa de a înţelege poziţia celuilalt trebuie să conducă şi discuţia împreună cu cei care nu mărturisesc un crez creştin – fie ei atei, sceptici sau de o altă religie. Să nu uităm că avem atât de multe lucruri în comun, dacă nu doar simplul fapt că suntem fiinţe umane supuse aceloraşi frământări şi întrebări.

Sperăm că cititorul nu va fi descurajat de pornirea împăciuitor-ecumenică a autorului, care va da din când în când ocazia – ca şi antidot – la schimburi amicale de focuri.

Cărţile

Ne propunem ca începând cu luna MARTIE 2009 să parcurgem câteva cărţi pe care să le prezentăm sub forma unor note de lectură.

Comentariile sunt binevenite iar moderatorul se va strădui să participe la discuţie atunci când este nevoie, în limita timpului permis de alte obligaţii cotidiene.

Cărţile alese reflectă preocupările autorului şi au fost selectate după câteva criterii:

  • introduceri sau cărţi de referinţă în apologetică creştină şi domenii conexe (filosofia religiei, originile creştinismului, teologie istorică)
  • dificultate redusă/medie
  • stil simplu şi clar
  • publicaţii relativ recente care nu sunt (încă) accesibile cititorului de limbă romană

Categorii

Călăuza

Ca şi gând călăuzitor pentru călătoria care ne stă înainte am ales câteva rânduri din rugăciunea de dimineaţă a părintelui Arsenie Boca:

Doamne Isuse Cristoase,
ajută-mă ca astăzi toată ziua
să mă lepăd de mine însumi,
că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac
şi astfel, ţinând la mine, să te pierd pe tine.

Doamne ajută!


Şi acum, o întrebare pentru cititori: Voi cu care carte aţi începe?