Scriu rar, puțin și greu. N-aș putea trăi din scris (mi-a spus-o și soția mea, prietenește, să nu-mi fac vreo iluzie). Formarea în științele exacte, rigoarea matematică, căutarea (adesea iluzorie) unei soluții simple, în alb-negru, mă face să abordez cu greutate subiecte care țin de etică, sociologie, de viață „reală” între oameni. Încerc să-mi dezaburesc ochelarii, să înțeleg cumva mai bine lumea… dar până la urmă îmi dau seama că unele lucruri sunt un dat.
De ce scriu, atunci, despre bunătate? Adică să fii bun, măcar de Crăciun, dacă nu în fiecare zi a anului? Am pățit-o azi dimineață la biserică.
Situația în care m-am trezit pe neașteptate, împreună cu familia, ar putea fi văzută din diverse unghiuri. Unii poate zic că e discutabilă sau prea banală să fie menționată sau, cel mai simplu, ar fi bine să evit să scriu la nervi. Înțeleg.
E vorba de una din bisericile baptiste mari din oraș — nu conteaza unde, cred că problema poate fi întâlnită și-n alte părți.
Am întârziat. Tocmai se încheia rugaciunea de deschidere a slujbei. Ne-am tras repede măștile pe față și am făcut dreapta pe scări, spre balcon, unde ai șanse să mai prinzi un loc. Ajunși la etaj, am scanat rândurile de scaune dispuse în amfiteatru până sus aproape de tavan. Plin de lume, se vede că-i duminica de dinaintea Crăciunului. Pe la mijloc, două rânduri aproape libere care flancau unul ocupat. Minunat! Aveam nevoie doar de patru locuri, plus distanțarea necesară.
În sunet de fanfară, la propriu, urcăm spre locurile zărite. Ușor, să nu deranjăm. Toate privirile se îndreaptă, inevitabil, spre comando-ul de întârziați. Nu-i ceva plăcut să fii în vizor, dar înțeleg că poate era vorba de simplă curiozitate, când nici fanfara nu reușește să îți țină mintea (și inima) trează la închinare. Fără nicio scuză, o meritam: am întârziat.
Intrăm pe rândul liber de sus și înaintăm spre centru, cu intenția să lăsăm un loc și celor care poate vin după noi. Oana se așează prima, în timp ce eu și copiii ne dăm jos repede scurtele. Un domn spre 60 de ani de pe rândul din față se întoarce brusc și-i spune ceva. Gesticulează nedumerit. Nu aud conversația, fanfara cântă prea tare. Oana se ridică, vine spre mine și-mi spune că nu ne putem așeza acolo. Lumea din balcon continuă să ne privească, bănuind probabil că intrușii sunt pe cale de a comite o infracțiune.
Exact — distanțarea. Dacă întind mâna când stau jos pot ajunge la cel din fața mea. Mă mai uit o dată peste toate rândurile. Lumea e așezată în grupuri (probabil din aceeași familie) lăsând câte un scaun liber în stânga și dreapta. Dar între rânduri nu sunt altele libere, doar astea două: cel din spatele și, respectiv, din fața domnului care ne-a atras atenția (chiar și ele ocupate spre capătul opus).
Simt ca mă roade diavolul suspiciunii. De ce tocmai rândurile adiacente domnului respectiv nu sunt ocupate? Îi fac semn Oanei că ne asezăm acolo, insist. Avem mască, suntem vaccinați, distanța nu-i mare, dar există. Domnul cu pricina se întoarce iritat și ne comunică hotărât că n-avem voie, că „se filmează și vin dupa noi, o să ne amendeze pe toți”. Fanfara încă n-a terminat.
Ne-am ridicat și am plecat. Din balcon. Din biserică. Acasă.
Oana plângea. În drum spre mașină îmi spune că nu mai calcă niciodată acolo. Nu vrea nici acasă, zice „hai măcar la catedrala ortodoxă, de acolo nu ne dă nimeni afară”. Visele pentru ziua de azi s-au cam spulberat… așteptam cu nerăbdare să mergem la biserică în a patra duminică de Advent, să cântam colinde despre nașterea Domnului, să ne închinăm împreună cu alți credincioși. N-a fost așa. Ne-am întors acasă și am pornit o slujbă de pe net.
Se prea poate ca domnul de la balcon să nu fi fost rău intenționat. Doar e pandemie și trebuie respectate regulile. Şi ce dacă toate celelalte rânduri au fost ocupate fără distanțare suficientă? Trebuie să fii corect, mai ales la biserică! Despre argumentul cu „filmarea”, ce să zic? Mi s-a părut cel puțin hazliu în contextul acela. Da, m-a deranjat că am fost repeziți, dar n-am prea avut ce face. Nu era cazul să intru în vorbă cu dumnealui sau cu altcineva în timpul serviciului divin.
Soția mea, în schimb, a perceput incidentul ca o răutate gratuită — femeile simt mai mult(e), nu-i așa? Posibil, un caz concret al lipsei de atenție (și de educație) din partea congregației respective la modul în care se raportează față de alții, străini sau nu.
În fine, ce legatură are povestea asta cu îndemnul tradițional de a fi „mai bun de Crăciun”? Se insistă în cultura creștin-evanghelică, și pe bună dreptate, că Isus este „the reason for the season”. Adică nu comerțul, petrecerile, sau ghiftuiala ocazionate de sărbătoare. Aș adauga că nici măcar colindele, concertele, sau programele încărcate din biserici.
Dacă zicem că Isus este rațiunea sărbătorii Crăciunului, atunci să ne asemănăm cu El și în bunătatea arătată semenilor. Celor apropiați, străinului și, oricât ar părea de ciudat și nepractic, dușmanului. În gesturile mici — acelea pe care, de regulă, le trecem ușor cu vederea.
odiseea credinţei 