“Mesia” (3) : Mergând cu Wright pe Schweitzer…bahn

S-ar putea crede că critica lui Schweitzer a pus cruce căutărilor după Historical Jesus. Ceea ce s-a şi întâmplat, oarecum: pentru o bună parte a secolului XX – până după al doilea război mondial – interesul pentru investigaţia persoanei istorice a lui Isus a scăzut aşa de mult încât această perioadă a fost numită No Quest.

Dar începând cu Ernst Käsemann (1953), cercetările au fost reluate sub umbrela Noului Quest. Mare parte din investigatori au pornit (şi au rămas) pe linia lui Wrede, incluzând scandalosul grup din anii ‘90, The Jesus Seminary. Dar nu toţi.

În 1973, Tom Wright foloseste expresia Al 3-lea Quest pentru a identifica o direcţie începută cu câţiva ani mai repede şi care era în continuitate cu cea definită de Schweitzer: Isus văzut în contextul escatologic iudaic.

Mai mulţi istorici si teologi s-au regăsit în ideile acestui Quest, printre aceştia fiind Ben Meyer, A.E. Harvey, Geza Vermes, Maurice Casey, E.P. Sanders, James Dunn, John P. Meier, Ben Witherington III şi, binenţeles, N.T. Wright. Nu toţi au exact aceeaşi direcţie – Schweitzerstrasse, dar pot fi consideraţi ca folosind măcar aceeaşi “autostrada” – Schweitzerbahn.

Optimism sau scepticism istoric ?

Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu Quest-ul, mai ales după ce au văzut în ce direcţii stranii (puţin spus) a luat-o acest studiu în trecut.

În 1892, cu câţiva ani înainte de publicarea lucrărilor lui Wrede şi Schweitzer, un alt teolog german, Martin Kähler scrie o carte extrem de critică la adresa raţionalismului excesiv al Vechiului Quest, cu titlul Aşa-numitul Isus al istoriei şi Cristos cel biblic (în original: Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche, biblische Christus). Ideea principală este că încercările anterioare de reconstituire istorică a lui Isus din Nazaret au falimentat, fiind simple elucubraţii raţionaliste care s-au îndepărtat de portretul adevăratului Isus: Cristos cel prezentat de Evanghelii, proclamat de catre apostoli şi, în prezent, adorat de Biserică.

Din perspectiva lui Kähler, este imposibil să reconstruim biografia lui Isus folosind strict instrumentele studiului istoric. Aceasta deoarece kerygma, proclamarea despre Isus din Evanghelii, este întreţesută cu naraţiunea aşa de mult încât nu putem vorbi despre un Isus ne-supranatural, “al istoriei”. Ceea ce contează pentru Biserică este istoria văzută ca semnificaţie (Geschichte – interpretarea faptelor), nu istoria ca eveniment (Historie – ce s-a întamplat de fapt). Astfel, pentru cei credincioşi, “Isus cel al istoriei” si “Cristos cel al credinţei” sunt una şi aceeaşi persoană.

Ca o ironie a faptului, Rudolf Bultmann – unul dintre cei mai influenţi teologi ai secolului XX şi reprezentant de cinste al perioadei No Quest – porneşte de la ideile lui Kähler pentru a ajunge la o dihotomie între “Isus cel al istoriei” şi “Cristos cel al credinţei”.

În zilele noastre, gândirea lui Kähler este probabil cel mai bine reprezentată de către teologul şi biblistul catolic Luke Timothy Johnson, care în critica sa adresată grupului Jesus Seminary (The Real Jesus, 1996), respinge categoric legitimitatea investigaţiei istorice a persoanei lui Isus.

Pe aceeaşi linie de argumentare merge şi renumitul pastor american John Piper (What Jesus Demands From the World, 2006), un critic reformat neobosit al lui N.T. Wright, mai ales în ce priveşte ideile Noii Pespective asupra lui Pavel.

Critica lui Kähler şi Schweitzer adresată celor din Vechiul Quest i-a făcut pe mulţi să-şi piardă încrederea în utilitatea ştiintei istorice pentru recuperarea lumii pierdute a secolului I. Mai mult, puţinătatea şi natura fragmentară a izvoarelor istorice din primul secol au adăugat la acest scepticism.

Tom Wright este, însă, un optimist. Chiar dacă nu avem informaţia completă, chiar dacă mulţi au “luat-o pe ulei”, chiar dacă acest efort comportă riscuri pentru cercetătorul contemporan, se merită să încercăm să aflăm cât mai multe despre gândirea lumii în care a trăit şi predicat Isus din Nazaret, şi binenţeles despre El.

 

“Mesia” (2) : Wredestrasse sau Schweitzerstrasse ?

Continuăm discuţia despre studierea lui Isus din perspectivă istorică, asa cum este prezentată în Mesia. În această postare şi în cea de mâine, mă voi abate de la linia capitolului 1 încercând să conturez cadrul istoric al studiului.

Titlul care l-am ales e oarecum criptic – pentru cei neiniţiaţi în arcanele Quest-ului. Expresia este folosită de Tom Wright în Jesus and the Victory of God, volumul ale cărui idei sunt, în mare parte, sumarizate în Mesia.

Wrede şi Schweitzer sunt doi teologi germani de la începutul secolului XX care au influenţat Quest-ul, definind două direcţii regăsite astăzi în acest studiu. De aici jocul de cuvinte din expresia lui Wright: o stradă cu numele Wrede iar cealaltă, Schweitzer.

Wright o ia pe Schweitzerstrasse şi o să vedem de ce. Dar mai întâi, să definim direcţiile.

Căutându-l pe Isus

Curentul de investigaţie a persoanei istorice a lui Isus (The Quest for Historical Jesus) a apărut ca o iniţiativă academică la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De-a lungul vremii, acest studiu istorico-teologic (predominant) protestant a luat diferite direcţii, mişcându-se totodată cu viteze diferite pe scara timpului.

În prezent suntem la cel de-al 3-lea Quest – folosind expresia iniţiată de Wright – caracterizat prin accentul pe contextul escatologic iudaic în încercarea de a discerne faptele, cuvintele si motivatiile lui Isus.

De ce al 3-lea? Mai întâi, deoarece au mai fost încă doua eforturi de investigaţie începute înainte de acesta: Vechiul Quest (până la Schweitzer, la începutul sec. XX) şi Noul Quest (început cu Käsemann în anii ’50 şi continuând în prezent). Apoi, s-a simţit nevoia unei distincţii între Noul Quest, cu accent pe influenţa greco-romană şi abordarea la care subscrie Wright, în care greutatea cade pe iudaism.

Este bine de ştiut că nu avem o taxonomie unitară a Quest-ului, părerile fiind împărţite. În ultimii ani se vorbeşte chiar despre necesitatea unui al 4-lea Quest, focusat pe oralitate şi psihologia memoriei (vezi Richard Bauckham, Mark Goodacre, April DeConick).

Dar cel mai important lucru de reţinut este că atât Noul cât şi cel de-al 3-lea Quest îşi trag esenţa din două abordări de la începutul secolului XX: cea definită de Wrede şi cea a lui Schweitzer.

Vechii cavaleri ai Quest-ului

Pe vremea când, în Lumea Nouă, Thomas Jefferson formula Declaraţia de Independenţă, germanul G.E. Lessing a publicat un articol ţinut ascuns de unchiul său, Herman Samuel Reimarus, care murise de câţiva ani.

Se consideră că Quest-ul a început odată cu Reimarus (1694-1768), profesor de limbi orientale in Hamburg. Aparută în plin raţionalism iluminist, teza lui Reimarus despre Intenţiile lui Isus şi ale ucenicilor săi se punea de-a curmezişul înţelegerii tradiţionale a persoanei şi misiunii lui Isus, fiind respinsă de majoritatea academicilor de atunci: Isus nu a intenţionat să formeze o nouă religie, ci se credea doar un mesia-eliberator pornit să răstoarne jugul roman şi să instaureze o împărăţie politică aici pe pămant. Când aceste visuri au falimentat ca urmare a arestării şi răstignirii lui, ucenicii i-au furat trupul şi au început să proclame că de fapt a înviat. Cu alte cuvinte, creştinismul s-ar baza pe autoiluzie şi minciună.

Fiind iniţial respinse de lumea teologică de atunci, ideile lui Reimarus au continuat să influenţeze modul în care Isus din Nazaret a fost înţeles de generaţiile următoare de studenţi, în cheie strict raţionalistă. Lucrările ulterioare nu au atribuit, de obicei, ucenicilor intenţia de a înşela cu bunăştiinţă, dar se străduiau de cele mai multe ori să-l explice pe Isus în termeni strict naturali (anti-supranaturalism).

Lucrarea lui David Friedrich Strauss, publicată în 1835 cu titlul O examinare critică a vieţii lui Isus, l-a costat pierderea catedrei la Universitatea din Tübingen. Fiind un student al lui F.C. Baur şi Friedrich Hegel, Strauss a adoptat conceptul de mit ca fiind cea mai plauzibilă explicaţie a minunilor din Evanghelii: Pentru că au fost scrise foarte târziu – la jumătatea sau spre sfârsitul secolului al II-lea, dupa opinia sa – acestea relatează de fapt nu evenimente istorice, ci mituri şi legende. Ca atare, pentru a explica naraţiunile din Evanghelii, nu era nevoie să facă apel la teorii despre cum ucenicii au perceput nişte fenomene naturale drept miracole.

Am ajuns la William Wrede. Teza sa principală a fost că Evangheliile sunt motivate teologic într-o asemenea măsură încât valoarea lor ca documente istorice este minimă: Tot ce se poate cunoaşte cu certitudine despre Isus este că a fost un simplu învăţător sau profet galilean care a facut niste afirmaţii şocante, şi care apoi a fost executat.

Mergând mai departe decat Reimarus şi cei mai multi teologi liberali din secolul XIX, Wrede a încercat să demonstreze în Secretul mesianic (1901) că până şi cea mai timpurie tradiţie – păstrată în Evanghelia dupa Marcu – a fost influenţată atât de mult de teologia autorului, încât nu putem face distincţie între Isus cel proclamat de Biserica primară şi adevaratul Isus din Nazaret. Astfel, motivul literar al secretului (Isus le porunceşte celor vindecaţi sau ucenicilor sau demonilor să nu spună nimănui că El este Mesia) ar fi fost adăugat intenţionat de către evanghelist ca şi o rezolvare a tensiunii între ceea ce credea Biserica – Isus cel înviat era Mesia – şi realitatea istorică asa cum o vede Wrede – Isus nu ar fi pretins niciodată că el este Mesia.

Preluând de la Reimarus accentul pe contextul iudaic în studierea persoanei lui Isus, Albert Schweitzer aduce un element nou: aspectul escatologic. Isus nu a actionat (doar) ca un revolutionar politic, ci motivaţiile sale trebuie înţelese în context apocaliptic, bazat pe credinţele şi asteptările evreilor despre cum Yahve va interveni, la “sfârşitul vremurilor”, în istorie.

Cu toate că lucrarea sa, The Quest for the Historical Jesus (1910), a constituit o analiză aspră şi pertinentă a Quest-ului lansat odată cu Reimarus, Schweitzer a ajuns să construiască un portret istoric al lui Isus bazat tocmai pe eroarea pe care o critica la alţii: o selecţie extrem de subiectivă a izvoarelor istorice, rezultând într-un “Isus” după chipul şi asemănarea investigatorului.