w de la worldview

Credit imagine

Înainte de a relua călătoria prin cartea Mesia, mai poposesc o data asupra metodologiei autorului.

Întreg demersul lui N.T. Wright de cercetare istorico-teologică a începuturilor creştinismului se sprijină pe conceptul de worldview. Volumele publicate în seria Christian Origins and the Question of God, inclusiv cel mai recent despre teologia Apostolului Pavel, poartă amprenta unei analize social-culturale centrate pe ideea de paradigmă sau, dacă vreţi, concepţie despre lume şi viaţă.

În paranteză—voi folosi în continuare termenul englezesc worldview pentru a sublinia înţelesul specific pe care-l capătă la Wright şi deoarece, recunosc, nu am găsit un echivalent satisfăcător în limba română (sintagma concepţie despre lume şi viaţă e lungă şi încarcă fraza, paradigmă e folosit adesea cu o arie semantică diferită, tipar de gândire mi se pare prea general).

Sensul uzual al cuvântului este modul în care un individ sau o societate percepe şi înţelege realitatea în întregimea ei; ansamblul presupunerilor, asumate conştient sau nu, despre fundamentul lucrurilor din jur. Folosit astfel în filosofie, ştiinte cognitive, studii comparative ale religiilor sau, mai recent, în apologetica “culturală” creştină (vezi postarea despre Francis Schaeffer), accentul cade pe lumea ideilor şi prea puţin pe cea a motivaţiilor şi acţiunii.

Deoarece fiinţele umane şi comunităţile pe care le formează sunt entităţi complexe, ireductibile la simple maşini de idei, la un soi de “creiere cu picioare”, Wright lărgeşte înţelesul obişnuit al termenului aşa încât să cuprindă dimensiuni social-narative, motivaţionale şi dinamice.

Un worldview încetează a fi o colecţie de convingeri/credinţe, o listă mai mult sau mai puţin elaborată de idei, ceea ce poate îi deosebeşte pe creştini de atei, agnostici, musulmani ori budişti, ci indică acum spre o experienţă bogată în simboluri, practici şi obiceiuri, şi mai ales structuri narative. Convingerile şi credinţele primesc un rol derivat, fiind generate de worlview, nu parte propriu-zisă a conceptului.

Modelul unui worldview

În uzanţa lui Wright un worldview se referă întotdeauna la o grupare de oameni, o societate. La nivel de individ wordview-ul e instanţiat în aşa-numita mentalitate (engl. mindset), evidenţiind variaţii (sau, uneori, mutaţii) specifice acelei persoane. O mentalitate fie susţine, fie subminează worldview-ul din care provine.

De exemplu, mentalitatea lui Isus poate fi reconstruită în mod plauzibil ca a unui profet care proclamă “împărăţia lui Dumnezeu”. E înrădăcinată în wordview-ul lumii iudaice din primul secol, moştenindu-i caracteristicile şi totodată redefinindu-le.

În modelul ilustrat mai sus, un worldview, împreună cu mentalităţile corespunzătoare, se manifestă prin patru trăsături (engl. features): praxis, naraţiune, simboluri şi răspunsuri-la-întrebări.

a.    Praxis-ul cuprinde activităţi cu caracter repetitiv, pe cale de a deveni obiceiuri, cutume. Un exemplu ar fi, la nivel de worldview, întâlnirile din sinagogă sau închinarea la Templu, iar ca mentalitate, mesele cu păcătoşii la care participa Isus. Văzute în lumina praxis-ului, faptele şi vorbele rostite de un individ aruncă lumină asupra unei naraţiuni implicite, de fundal.

b.    Naraţiunea caracteristică unui worldview este cea mai importantă trăsătură a acestuia. Orice worldview respiră prin povestirea implicită care-i conferă consistenţă. Drept exemplu, naraţiunea răscumpărării poporului din Egipt era, pentru majoritatea evreilor din vremea lui Isus, un mod concret de a-şi exprima speranţa că Yahve, Dumnezeul creator şi al legământului, va izbăvi din nou (şi definitiv) poporul. La nivel de mentalitate, Isus modifică finalul acestei povestiri, anunţând că Yahve va reveni nu doar cu mântuire, ci şi cu judecată.

c.    Pornind de la naraţiune se poate afla răspunsul la un set de întrebări care caracterizează orice worldview. În modelul lui Wright acestea sunt urmatoarele: Cine suntem? Unde ne aflăm? Ce nu merge bine? Care e solutia? Cât e ora? De exemplu, la nivel de worldview, iudeii ar fi răspuns: Suntem poporul ales, locuim în ţara făgăduită, dar ne aflăm încă în exil, sub asuprire romană, şi aşteptăm ca Yahve să-şi împlinească promisiunea, să revină în Sion şi să ne scape.

d.    Simbolurile definesc graniţele unei societăţi sau culturi şi-i conferă identitate. Naraţiunea, împreună cu răspunsurile la întrebări dau naştere la diverse simboluri culturale. Acestea pot fi atât artefacte (steaguri, insigne, construcţii), cât şi evenimente (sărbători, reuniuni de familie, etc). Un exemplu, la nivel de wordview, este Templul din Ierusalim, locul care simboliza deopotrivă unitatea naţiunii şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales. La nivel de mentalitate, Isus redefineşte rolul Templului în jurul persoanei sale.

Un wordview este asemenea fundaţiei unei clădiri: invizibilă, dar de o importanţă vitală. Nu ne dăm seama de existenţa sa până nu vine un cutremur, o provocare care ameninţă să mute casa din loc sau să o distrugă. Dar asta nu se întâmplă foarte des. De regulă un worldview iese la lumină printr-un set de convingeri fundamentale (engl. basic beliefs) şi obiective (engl. aims, ţeluri pe termen lung), un fel de naraţiuni prescurtate care pot fi aduse în discuţie şi chiar schimbate fără ca worldview-ul să se modifice. De cele mai multe ori însă conflictul deschis are loc la alt nivel, al convingerilor derivate (engl. consequent beliefs) şi al intenţiilor (engl. intentions, o expresie concretă, pe termen scurt, a obiectivelor), care, la rândul lor, pot fi înlocuite fără a afecta nivelul precedent.

Redau aici un exemplu folosit de Wright în Jesus and the Victory of God (p. 141). Când profetul Isaia umblă desculţ şi gol timp de trei ani (Isaia 20.1-6) acţiunea sa devine un praxis care funcţionează simbolic spunând o povestire despre poporul Israel şi răspunzând diferit şi surprinzator la întrebările specifice. Problema nu era lipsa puterii militare a Israelului şi nici soluţia nu era cererea de ajutor Egiptului şi Etiopiei. Problema reală era tocmai această dependenţă de oameni, iar soluţia propusă de Isaia e încrederea în Dumnezeu. Mentalitatea lui e o variaţie radicală a worldview-ului comunităţii din care făcea parte, tocmai pentru a-l pune sub semnul întrebării. Obiectivul său, de a fi vocea lui Dumnezeu pentru popor, se îmbină cu credinţa (convingerea fundamentală) fermă în Dumnezeu şi în scopurile Sale, producând convingeri derivate — zădărnicia rezemării pe ajutorul vecinilor când eşti ameninţat de alţii, şi intenţii precum afişarea acelui comportament bizar.

La ce bun un worldview?

Pentru Wright cunoasterea istorică şi, de altfel, toată cunoaşterea umană e un proces în spirală. Ne apropiem tot mai mult de realitatea studiată construind modele (aşa-numite ipoteze) care sunt apoi rafinate (prin verificare) în lumina datelor existente. O întâmplare din trecut nu-i o simplă înşiruire de evenimente externe (pe care le-ar fi putut înregistra o cameră video), ci cuprinde acel aspect interior (engl. the inside of an event, cum îl numeşte Collingwood) legat de motivaţia personajelor istorice. Ca să ajungă aici Wright construieşte mai întâi worldview-ul societăţii respective urmând modelul de mai sus, şi apoi continuă cu mentalitatea personajului studiat. Raportul dintre mentalitate şi worldview va scoate la lumină convingerile de bază, cele derivate, precum şi obiectivele şi intenţiile acelui individ, care, luate împreună, vor ajuta la înţelegerea persoanei şi a rolului pe care l-a jucat în vremea de atunci.

Metoda se poate aplica, în măsura datelor istorice pe care le deţinem, atât persoanei lui Isus din Nazaret, lui Saul din Tars, Alexandru Macedon, sau chiar presupusului Învăţător al Înţelepciunii de la Qumran.

Este important să pricepem că Wright emite ipoteze, nu dă verdicte cu valoare dogmatică. La fel ca în ştiintele naturale, validitatea unei ipoteze istorice, valoarea ei de adevăr, stă în (1) simplitate, în (2) capacitatea de a cuprinde cât mai complet datele existente, precum şi de a (3) arunca lumină asupra altor evenimente mai mult sau mai puţin îndepartate. Bineînţeles că o ipoteză este (şi trebuie să fie) supusă judecăţii altor istorici sau teologi, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul lui Wright. Dar neglijarea acestui aspect duce adesea la observaţii greşite şi acuzaţii pe nedrept din partea unor cititori, îndeosebi dintre credincioşi.

Referinţe
N.T. Wright.  The New Testament and the People of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1992. pp 122-126
***.  Jesus and the Victory of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1996. pp 137-144
***.  Paul and the Faithfulness of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 2013. pp 24-36

 

Mesia (reluare)

Voi încerca să reînnod un fir… lăsat în aer cam de multă vreme şi să continui prezentarea cărţii Mesia de N.T. Wright.

După ce explică în capitolul întâi de ce întrebările Iluminismului cu privire la persoana istorică a lui Isus au fost justificate, însă greşit formulate, autorul porneşte la drum dezvăluind linie cu line, tuşă cu tuşă, portretul Mântuitorului, creionat în atelierul–şi cu uneltele–istoricului. Îndeletnicirea aceasta nu e ruptă de teologie, cum ar crede urmaşii moderni ai lui Reimarus, şi nici fără de folos pentru ucenicia creştină. Dimpotrivă, Wright se străduieşte să aducă împreună domenii care, în gândirea secolelor 18 si 19, erau concepute ca fiind radical diferite: faptele şi valoarea lor, istoria şi credinţa, politica şi religia.

Isus este prezentat ca asumându-şi rolul unui profet escatologic şi nu doar atât, ci întruchipând mijlocul prin care Yahve, Dumnezeul creaţiei şi al legămantului, îşi reconstituie poporul şi devine într-adevăr Împărat. Nu vine cu un mesaj “din altă lume”, general valabil (engl. timeless truth), desprins de specificul trăirii şi aşteptărilor evreilor din primul secol, ci împărtăşeşte, în mare măsură, tiparul lor de gândire (engl. worldview, termen folosit de Wright cu un înţeles specific).

Wright descrie orizontul de aşteptări al evreilor din perioada celui de-al 2-lea templu prin trei teme regăsite atât în scrierile Vechiului Testament (Isaia 52:7-12) cât şi în comentariile şi literatura religioasă a vremii: sfârşitul exilului, biruinţa asupra răului şi întoarcerea lui Yahve în Sion.

Isus preia aceste idei-speranţe şi le reinterpretează surprinzător, chiar subversiv, aducându-le în fiinţă prin acţiunile şi cuvintele sale.

(1) Exilul spiritual al poporului s-a sfârşit, mult aşteptata “Împărăţie a lui Dumnezeu” e pe punctul să intre în vigoare, însă nu prin sabie şi prin înălţarea întregului popor peste capetele vrăşmaşilor, ci în chip tainic, treptat şi numai pentru rămăşiţa care se va pocăi si va crede în Isus. Pe ceilalţi îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, adusă de săbiile Romei şi de căderea zidurilor Ierusalimului peste ei.

(2) Răul este înfrânt – nu soldaţii romani percepuţi ca duşmani, ci însăşi rădăcina răului, Satan, care l-a corupt pe Israel să respingă xenofob pe străin şi să-şi asuprească semenul. Isus este aşteptatul Mesia, aclamat ca rege pe un măgăruş, cel care va reprezenta poporul şi va lupta pentru el, însă victoria va veni nu prin săbii ca a lui Petru, ci prin suferinţa şi moartea Regelui.

(3) Yahve se întoarce în Sion, dar nu ca în trecut prin coborârea slavei (Shekina) în Templu, ci prin prezenţa divină în noul templu format din Isus şi urmaşii săi. Cel ce se “întoarce” acum în Ierusalim e tânărul profet din Nazaret, cu ochii în lacrimi pentru soarta cetăţii, nimeni altul decât însuşi Yahve care îşi cercetează poporul.

 

Apostolul Pavel şi credincioşia lui Dumnezeu

Aş dori să atrag atenţia asupra noului volum al teologului britanic N.T. Wright, Paul and the Faithfulness of God, considerat (nu doar de admiratori) drept cel mai important eveniment editorial al anului în domeniul studiilor biblice ale Noului Testament.

Cartea va apare în luna noiembrie, însă editura a pus deja la dispoziţia cititorului prefaţa şi capitolul 1. AICI şi AICI

Volumul ocupă locul al patrulea în seria publicată sub emblema Christian Origins and the Question of God (şase volume planificate), pe parcursul căreia autorul intenţionează să răspundă întrebărilor generate de apariţia creştinismului pe scena istoriei.

Trebuie precizat că în volumele anterioare Wright aplică cu deosebită consecvenţă o metodologie de studiu istoric–în mare parte originală–definită cu meticulozitate în primul volum, New Testament and the People of God (1992). Este de aşteptat ca şi în studiul despre apostolul Pavel să întâlnim aceeaşi constanţă caracteristică autorului.

Va dezvălui această lucrare o perspectivă “proaspătă” (expresie dragă lui Wright) asupra Apostolului Neamurilor? Va revela oare o schimbare de poziţie faţă de Noua Perspectivă, mai ales după discuţiile din ultimii ani, de exemplu la conferinţa de la Wheaton 2010?  Şi mai ales, ce contribuţie aduce faţă de ceea ce s-a scris deja (enorm) în domeniul academic despre gândirea şi teologia lui Pavel?

O parte din răspunsuri le veţi găsi în prefaţa şi capitolul disponibile online pe care le recomand cu entuziasm nu doar specialistului, ci şi cititorului de rând.

 

Wright despre învierea în trup a lui Isus (1)

Michelangelo da Caravaggio – Necredinţa lui Toma

(Sursa foto: AICI)

Ce se poate afirma din punct de vedere istoric despre învierea lui Isus? Aproape nimic, susţine majoritatea cercetătorilor, deoarece conceptul de înviere implică elemente supranaturale şi, astfel, se sustrage metodelor clasice ale studiului istoriei.

În capitolul 6 din Mesia, N.T. Wright recunoaşte această limitare metodologică, dar în acelaşi timp deplânge agnosticismul care l-a generat în rândul specialiştilor. Părerea sa este că istoricul este obligat să investigheze “problema învierii” lui Isus, un efort fără de care “ar rămâne o gaură mare în istoria de la mijlocul primului secol.” (pag. 110) Indiferent de presupoziţiile cu care operează, istoricul are dreptul şi trebuie să adreseze întrebarea: “de ce s-a născut creştinismul şi de ce a luat forma pe care a luat-o?” (109)

Cântărind diferite ipoteze generate de această întrebare, Wright concluzionează că răspunsul bisericii primare oferă cea mai bună explicaţie, toate celelalte lăsând în urmă “mult mai multe întrebări nerezolvate decât elucidate.”(128) Primii creştini au spus de la bun început că raţiunea existenţei lor este învierea lui Isus. Care este linia argumentului lui Wright?

Mai întâi, dintr-o perspectivă istorică generală, acesta compară credinţele şi aşteptările iudaismului cu cele care au caracterizat mişcarea creştină la inceputul ei, observând atât o continuitate, dar mai ales diferenţe importante. Fiecare din conceptele de împărăţie a lui Dumnezeu, înviere şi Mesia – definitorii pentru creştinismul timpuriu – îşi găseşte originea în iudaism, însă a suferit o remodelare semantică într-un interval relativ scurt de timp. Ce alt eveniment, decât cel clamat de primii creştini, putea avea forţa să determine o asemenea mutaţie în worldview-ul unei comunităţi?

În al doilea rând, Wright se apleacă asupra celor mai timpurii scrieri creştine care se referă direct la înviere – capitolul 15 din Epistola întâi către Corinteni şi naraţiunile din Evanghelii – arătând că atât apostolul Pavel cât şi evangheliştii au înţeles învierea lui Isus, similar şi independent, ca o transformare a trupului lui Isus “într-un nou tip de corporalitate” (126), acesta dovedind calităţi transfizice alături de cele fizice. Aceste texte, atunci când sunt încadrate corespunzător în contextul iudaismului din primul secol şi nu sunt abuzate într-o “manieră atomistă” (111) specifică exceselor criticii tradiţiei, sprijină concluzia la care Wright a ajuns deja pe calea indirectă a relaţiei dintre worldview-ul iudaic şi cel creştin.

Pe parcursul capitolului, Wright aminteşte şi interacţionează, mai mult sau mai puţin cu diferite teorii alternative, arătând inconsistenţa acestora cu cadrul general al apariţiei creştinismului: Isus nu a murit cu adevărat pe cruce; mormântul nu a fost gol; învierea a fost una “spirituală”, un eveniment imaterial; ucenicii au avut halucinaţii; învierea a fost doar o experienţă existenţială personală a ucenicilor, similară cu experienţa prezenţei lui Isus în viaţa de mai târziu a bisericii; în scrierile lui Pavel, învierea ar fi echivalentă cu exaltarea sa divină; Isus “s-a dus la cer după ce a murit”; naraţiunile despre înviere derivă din scrieri ne-iudaice, fiind o dezvoltare târzie a tradiţiei.

În mod surprinzător şi contrar părerii bisericii încă din timpul părinţilor, Wright afirmă că învierea lui Isus nu a constituit o dovadă a naturii sale divine, ci un “indiciu spre acea cristologie deplină pe care [creştinii] au ajuns să o îmbrăţişeze în doar douăzeci şi ceva de ani.” (128) Semnificaţia învierii este, în primul rând, escatologică: ducând crucea, Isus a purtat pe umerii săi “destinul Israelului”, prin moarte sa “a trecut prin punctul culminant al exilului Israelului”, iar prin învierea după trei zile “i-a eliberat din robie, potrivit cu scripturile şi împlinind întreaga naraţiune biblică.” (128)

Departe de a încerca o demonstraţie matematică a învierii lui Isus, dar încumetându-se să se arunce într-o investigaţie originală a contextului în care au apărut naraţiunile despre înviere, Wright se apropie asimptotic, atât cât îi permite metodologia unui studiu istoric, de concluzia care stă la temelia creştinismului: Isus a înviat trupeşte din morţi. Reiterând ceea ce spunea în capitolul introductiv al cărţii despre necesitatea reunirii studiului istoriei cu cel al teologiei, Wright recomandă aceeaşi abordare şi în ce priveşte învierea: “Cred, deci, că singura cale de urmat pentru noi ca istorici este să avem curajul să recunoaştem că aici suntem, desigur, la graniţa dintre filologie, filozofie, istorie si teologie.” (128, s.n.)

În postarea următoare voi încerca să detaliez argumentul privind învierea în trup a lui Isus, aşa cum este prezentat în acest capitol.

 

O pildă, două pilde

Sursa foto: AICI

Continuam periplul prin cartea teologului britanic N.T. Wright – Mesia, aparuta la editura Aqua Forte din Cluj in 2007. Cartea este o prezentare populara a cercetarii autorului in istoria crestinismului timpuriu, mai exact felul in care intelege persoana lui Isus din Nazaret.

Puteti citi postarile anterioare AICI.

Pilda semanatorului (sau a semintei, dupa unii comentatori) din capitolul 4 in Evanghelia dupa Marcu este interpretata in mod traditional ca o ilustratie a diferitelor moduri in care oamenii raspund la vestirea Evangheliei. Am auzit-o de nenumarate ori la servicii de evanghelizare, incheiata in ton mustrator si indemnand la cercetare de sine: nu cumva inima ta e ca pamantul stancos sau entuziasmul e doar de moment sau grijile si pofta lumii te fac sa-l respingi pe Cristos?

Pentru Wight, insa, aceasta pilda este in primul rand o metafora a sfarsitului robiei: Dumnezeul lui Israel isi “seamana” din nou poporul in tara sa dupa ani lungi de instrainare. Cel putin in acest mod trebuie sa o fi inteles cei din vremea lui Isus.

Aici ar trebui – ca buni crestini ce suntem – sa ne oprim, sa luam o gura de aer si sa ne intrebam: Este hermeneutica lui Wright gresita? Sau ne-a scapat ceva esential cand am citit acelasi pasaj din evanghelie?

Este adevarat ca pilda – care apare in fiecare evanghelie sinoptica, Matei, Marcu si Luca – are cateva elemente care fac interpretarea ei dificila, fapt cunoscut de majoritatea comentatorilor biblici. De exemplu, care este rostul citatului din cartea lui Isaia, intre textul pildei si talmacirea ei? De asemenea, pilda este printre putinele rostite de Isus careia i se da o explicatie si nu una oarecare, ci alegorica, in ciuda reticentei biblistilor moderni de a interpreta alegoric pildele Domnului.

Voi prezinta pe scurt argumentele si concluziile la care a ajuns Wright, lasand cititorul sa hotarasca asupra greutatii lor.

Ce a intentionat Isus sa comunice prin pilda semanatorului?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare Wright porneste de la pasajul din Isaia 6:9-13, citat de Isus imediat dupa rostirea pildei. Apoi exploreaza lumea de idei a Vechiului Testament – izvor bogat pentru iudaismul primului secol – incercand sa gaseasca analogii intre limbajul/structura pildei si anumite elemente stilistice din VT.

Analogia 1:  Limbajul profetic despre intoarcerea din robie (cartea lui Ieremia) include printre alte figuri de stil imaginea lui Dumnezeu care „isi va semana din nou poporul in tara sa”. (pag. 33) In cartea Isaia imaginea semanatului si secerisului este folosita ca “metafora dominanta pentru marea lucrare a noii creatii pe care Dumnezeu o va realiza dupa intoarcerea din robie”. (33)

Analogia 2:  Pilda isi are originea in traditia apocaliptica, care o gasim, de exemplu, in cartea Daniel. Statuia cu picioare de lut din visul imparatului Nebucadnetar este sfaramata de o piatra desprinsa din munte, “care la randul ei devine un munte mare care umple intreg pamantul”. Dupa cum piatra simbolizeaza punctul culminant al istoriei Israelului, cand acesta va fi reabilitat, tot asa rodul inzecit care il aduce samanta cazuta in pamant bun ar indica spre acelasi eveniment escatologic.

Folosind aceasta schema hermeneutica, Wright raspunde la intrebarea de mai sus in felul urmator: Isus a vrut sa dea de inteles ca –

• Exilul a luat sfarsit, Yahve isi seamana din nou poporul in tara sa.

• Contrar asteptarii populare, Imparatia vine mana in mana cu judecata.

Reabilitarea lui Israel nu este inclusiva – majoritatea poporului va fi judecat pentru neascultare de Dumnezeu (vezi Isaia 6:9-13). “Ramasita”, samanta sfanta anuntata de profeti sunt cei care “au urechi sa auda” cuvintele lui Isus ( „Cuvantul” din explicatia pildei, agent al lui Yahve in creatie) si care vor constitui, impreuna cu el, noul Israel.

• Imparatia vine in chip tainic, nu cu mare pompa.

Taina (mysterion, v.11) Imparatiei semnifica o realitate ce nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca, decat atunci cand Dumnezeu hotaraste sa o reveleze. O alta explicatie data motivului tainei este politica – “pentru ca altfel, politia secreta ar fi alertata”. (35)

• Imparatia anuntata de Isus si reprezentata in pilda prin samanta cazuta in pamant bun trebuie inteleasa in contrast cu celelate variante politico-teologice ale vremii: chietistii, irodienii si zelotii. Mesajul lui Isus este subversiv, un atac indirect la adresa celorlalte optiuni.

Pe scurt, pilda este un fel de comentariu-provocare a lui Isus despre propria-i misiune. Dumnezeu isi instaureaza Imparatia acum, in si prin intermediul lucrarii lui Isus. Audienta este provocata sa se alature acestei viziuni despre imparatie sau sa o respinga in favoarea altora. Dupa raspunsul lor vor fi judecati.

Folosind aceeasi hermeneutica, Wright interpreteaza pilda fiului risipitor (Ev. Luca cap. 15) ca fiind un mesaj “despre robie si restaurare”, fiul care se intoarce acasa fiind poporul Israel. Isus a spus-o tocmai pentru a “sublinia un lucru, si anume ca intoarcerea din robie avea loc in si prin lucrarea Sa”. (34) Fratele mai mare ii reprezinta pe cei ce se opun intoarcerii din robie – fariseii si carturarii din jurul lui Isus – care “raman orbi pentru ca evenimentele nu se potrivesc cu asteptarile lor”. (35)

“[Pilda] nu a fost o ilustratie generala despre adevarul vesnic al iertarii lui Dumnezeu, desi ar putea fi inteleasa si din aceasta perspectiva”. (34)

Ce parere aveti despre modul in care N.T. Wright interpreteaza aceste doua pilde? Arunca mai multa lumina asupra persoanei Domnului sau ne indeparteaza de “adevaratul” Isus Cristos?

(Pentru predicatori sau aspiranti) Ati folosi o asemenea interpretare in biserica sau intr-un grup de studiu biblic?

 

“Mesia” (5) : Împărăţia (continuare)

Rembrandt: Ospăţul împăratului Belşaţar

( Sursa foto: AICI )

Dezvăluirea planului lui Dumnezeu

Ideile principale ale paragrafului:

• Isus în rol profetic

• limbajul apocaliptic şi interpretarea metaforică a pildelor

Cum a fost perceput Isus de către cei mai mulţi din contemporanii Săi?

Asemănător unui profet din Vechiul Testament, spune Wright în consens cu alţi cercetători biblici, începând cu Schweitzer până, mai recent, la E.P. Sanders sau Dale Allison.

Dumnezeu are un plan cu Israelul şi cu lumea întreagă, lucrurile nu se prăvălesc peste oameni la nimereală. Planul este tainic şi impenetrabil, dar deoarece oamenii joacă un rol activ în acest plan, Creatorul le aduce la cunostinţă ceea ce va urma, dezvăluindu-le după bunul Său plac paşii următori. În acest proces, profetul (proorocul) joacă un rol esenţial, fiind purtătorul de cuvânt al divinităţii.

Cum comunică un profet? Atât prin cuvinte cât şi praxis, acţiuni încărcate simbolic. De exemplu, ilustraţia cu roata olarului din Ieremia sau profetul Osea însoţindu-se cu o curvă nedemnă de atenţia şi bunătatea lui. Aceste adevărate piese de teatru erau jucate-trăite, trăite-jucate, înaintea oamenilor şi spuneau mai mult decât o mie de cuvinte.

Când profetul avea un mesaj de rostit, începea cu “Aşa vorbeşte Domnul” iar conţinutul, deşi se referea la lucruri concrete din viaţa poporului, era adesea prezentat într-o formă metaforică. Aceasta este o caracteristică a aşa-numitului limbaj “apocaliptic”, de descoperire, de revelaţie divină. Metaforele puteau fi mai apoi “tălmăcite” sau rămâneau pur şi simplu aşa.

Un exemplu de limbaj apocaliptic: Când profetul Isaia spune “Stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina” (cap. 13, v. 10), nu anunţă că soarele se va întuneca literlamente. El foloseşte o serie de metafore pentru a comunica un fapt istoric concret (împărăţia Babilonului va cădea) şi pentru a-i conferi o anumită semnificaţie teologică (importanţa căderii e covârşitoare, va fi un cataclism de proporţii cosmice).

Asemenea profeţilor din Vechiul Testament, Isus a folosit un limbaj apocaliptic în multe din pildele şi zicerile Sale.

“Această idee a unui plan care se dezvăluie este, în mod particular, evreiască, iar Isus şi contemporanii Săi au dezvoltat un mod complex de a discuta despre acest lucru. Ei au folosit imagini inspirate din scripturi, deseori dramatice şi spectaculoase, pentru a descrie lucrurile care se întâmplau în lumea publică, o lume cu un pronunţat caracter politic şi social, şi pentru a conferi acestor evenimente sensul lor teologic.” (pag. 30)

Isus a vorbit adesea criptic, nu doar pentru a-şi proteja lucrarea de un deznodământ prematur din partea celor care aveau puterea politică – ideea de mesia şi cea a domniei lui Yahve aveau o încărcătură politică subversivă -, ci mai ales pentru a sparge tiparele de gândire ale ascultătorilor Săi, să-i constrângă să “accepte ideea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor” (31). Pildele erau un fel de “comentarii ale lui Isus despre o criză” (31), criza prin care trecea Israelul atunci, determinată şi de prezenţa şi acţiunile Sale.

Spre deosebire de un învăţător tradiţional (şi în asemănare cu un profet), Isus mai întâi acţiona în mod practic, operând miracole, exorcizări, vindecări, ca o demonstraţie a prezenţei Împărăţiei. Apoi urmau tălmăcirile, explicaţiile acţiunilor, făcute în pilde care provocau audienţa să înţeleagă rostul misiunii Sale.

Felul în care Wright interpretează pildele din Evanghelii – cu accent pe limbajul metaforic – este o altă trăsătură controversată a hermeneuticii sale care i-a facut pe mulţi să spună că trece prea uşor cu vederea peste anumite detalii, forţând textul să se potrivească cu un anumit cadru general în favoarea căruia caută să aducă argumente. Critica aceasta are o anume validitate după părerea mea, văzând că Wright se concentrează de obicei pe ideea de ansamblu a pildei, nu pe diverse detalii. Dar cred că modul în care plasează pildele în contextul vremii şi legăturile, mai mult sau mai puţin evidente cu texte din Vechiul Testament (sau din perioada inter-testamentară) dau destulă greutate metodei sale.

O să vedem în următoarele trei paragrafe câteva exemple de interpretare a pildelor Domnului, folosită de Wright pentru a discerne ce a vrut Isus să spună prin sosirea iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

 

“Mesia” de N.T. Wright (4) : Împărăţia

Ruinele sinagogii din Gamla, sec. I d.Hr.

( Sursa foto: AICI )

• Prefaţă
• Cap. 1: Persoana istorică a lui Isus
• Cap. 2: Împărăţia
• Cap. 3: Simbolurile
• Cap. 4: Mesia Cel crucificat
• Cap. 5: Isus şi Dumnezeu
• Cap. 6: Învierea
• Cap. 7: Spre Emaus, într-o lume postmodernă
• Cap. 8: Lumina lumii

=====================================

“S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Acestea sunt cuvintele cu care Isus îşi incepe lucrarea publică, potrivit relatarii din Evanghelia dupa Marcu.

De-a lungul timpului, teologii şi cărturarii creştini au fost de acord că tema Împărăţiei lui Dumnezeu (sau a împărăţiei “cerurilor“, aşa cum o prezintă evanghelistul Matei, cu sfiala specific evreiască faţă de rostirea numelui divin) a ocupat un loc central în mesajul lui Isus.

Dar ce rezonanţă a avut această sintagmă în auzul şi în inima evreilor din primul secol? Pâna nu vom ştii aceasta, spune Wright, “va fi nu doar dificil, ci cu totul imposibil […] să înţelegem la ce anume s-a referit Isus prin expresia ‘Împărăţia lui Dumnezeu’.” (pag. 27)

Pe parcursul acestui capitol, autorul încearcă să schiţeze un răspuns la întrebarea de mai sus făcând apel la scrierile familiare evreilor contemporani cu Isus, apoi abordează esenţa mesajului despre Împărăţie “din trei perspective: sfârşitul exilului, invitaţia la schimbare şi avertismentul despre dezastrul şi reabilitarea care vor urma.” (32)

Iudaismul primului secol văzut din interior

Idei principale ale paragrafului:

• lumea ideilor ancorată în Vechiului Testament

• două convingeri: alegere şi escatologie

• exilul continuu

• Împărăţia înţeleasă ca realitate politico-istorică concretă

• trei opţiuni: chietismul, compromisul politic şi naţionalismul zelot

Lumea ideilor în care se mişcau evreii primului secol era ancorată în naraţiunea şi imaginile Vechiului Testament.

Povestirile din istoria poporului Israel, cum ar fi exodul din robia egipteană, erau citite, recitite, memorate şi repovestite în diverse ocazii şi slujeau nu doar ca bază pentru definirea unei identităţi naţionale, ci şi drept cadru interpretativ prin care evenimentele lumii din jur căpătau sens.

În concepţia lor, Israelul a fost ales de Dumnezeu Creatorul (Yahve) ca mijlocul prin care lumea întreagă va fi mântuită. Acesta era destinul lor, destin care în aparenţă intra în contradicţie cu starea de fapt: evreii trăiau de câteva secole sub dominaţie străină – o poziţie riscantă care ameninţa cu distrugerea lor ca naţiune şi, automat, cu spulberarea rolului de protagonist în planul divin.

O altă convingere era cea legată de escatologie: la momentul potrivit, Dumnezeu va acţiona în istorie şi va izbăvi naţiunea de toţi duşmanii săi. Acest moment unic va fi punctul culminant al istoriei evreilor prin care Yahve “îşi va revărsa, în cele din urmă, dragostea şi dreptatea Sa, mila şi adevărul Său peste întreaga lume, aducând înnoire întregii creaţii.” (28) Istoria nu se va termina acolo, ci va continua fizic în acelaşi cadru spaţio-temporal, într-o nouă era.

Profeţii din vechime au spus răspicat că motivul principal pentru care poporul evreu a fost dus în robie – în mai multe rânduri, de egipteni, asirieni, babilonieni – era drept pedeapsă pentru îndepărtarea acestuia de Dumnezeu şi trăirea în păcat. Dar Yahve îşi reiterează promisiunile prin aceiaşi profeţi, aducând aminte poporului ca exilul nu va continua la nesfârşit.

Cu toate că ultima luare în robie, când Ierusalimul a fost distrus de babilonieni în 597 î.Hr., s-a încheiat după mai multe zeci de ani, “cei mai mulţi evrei considerau că, din punct de vedere teologic, acest exil continua.” (29, subl. autorului)

Această teză a “exilului neîntrerupt” este esenţială în reconstrucţia istorică a portretului lui Isus de către Wright şi a fost pusă sub semnul întrebării de unii biblişti contemporani, ca şi Maurice Casey. Totusi, alţi profesori, precum Craig Evans, au adus argumente solide din literatura celui de al doilea templu în favoarea ipotezei lui Wright (eseu în “Jesus and the Restoration of Israel”, ed. Carey C. Newman, IVP 1999).

“Ei [evreii] trăiau ca personaje ale unei drame vechi de câteva secole, asteptând o schimbare de scenariu care îi va aduce, în cele din urmă, într-o poziţie de învingători.” (29)

Cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu” au fost rostite de Isus într-un context în care religia şi politica se împleteau. “Marii preoţi erau pseudo-aristocraţi bogaţi şi puternici care susţineau sistemul, încercând să profite de pe urma lui”. La fel de rupt de problemele poporului era şi Irod Antipa, “un despot-marionetă preocupat de înavuţire şi de propria sa glorie.” Ca atare, spune Wright, frustrarea populară generată de stăpânirea romană şi de corupţia preoţilor şi a domnitorului local, au adus împreună în mintea oamenilor “întrebările legate de Dumnezeu şi de structura societăţii.” (29)

Expresia a fost, aşadar, înţeleasă de cei din jurul lui Isus ca referindu-se la domnia suverană a lui Dumnezeu adusă în existenţa fizică, “precum în cer, aşa şi pe pământ”. După acest fel de domnie prezentă şi concretă tânjeau ei, nu “cum să-şi asigure un loc în cer dupa ce vor muri” (29), spune Wright – o aluzie uşor ironică la înţelesul popular de azi.

Întrebarea care îi frământa nu era dacă Împărăţia lui Dumnezeu va veni sau nu, ci “cum, unde şi prin cine?”. Anunţul făcut de Isus nu a ajuns la contemporanii săi într-un fel de vid al soluţiilor – deja existau câteva opţiuni escatologice:

a) chietismul: promovat de esenienii de la Qumran care urmăreau izolarea de lumea aceasta “rea” şi aşteptau ca Yahve să intervină direct, la momentul potrivit.

b) compromisul politic: saducheii şi irodienii care profitau cât puteau de relaţia favorabilă cu puterea romană şi se gândeau că şi în această situaţie Dumnezeu va interveni cumva.

c) naţionalismul zelot: evreii sicari care îşi ascuţeau pumnalele, puneau la cale asasinate şi credeau că Yahve va interveni, chiar prin ei, la schimbarea situaţiei politice.

Putem observa că evreii din primul secol nu excludeau o intervenţie mediată a lui Dumnezeu, posibil a fi realizată chiar prin unii din reprezentanţii lor.

Însă modelul de împărăţie anunţat şi inaugurat de Isus nu s-a încadrat în nici una din aceste versiuni. Mai mult, prin tot ce a spus şi a făcut, Domnul a dezvăluit un model radical diferit, care, în acelaşi timp, submina opţiunile existente.

(Continuare: Dezvăluirea planului lui Dumnezeu – Rolul profetic al lui Isus şi limbajul apocaliptic)