Maestro, un concerto molto… bellissimo!

Chicago skyline from Lake Michigan

Weekendul acesta l-am petrecut împreună cu Oana, soţia mea, în downtown Chicago. Nu că ni s-ar fi facut dor de coloşii din oţel şi sticlă – locuim nu foarte departe de centrul oraşului – dar am avut un pretext: aniversarea a doi ani de când suntem căsătoriţi şi a încă nouăzeci şi opt de când Daniel Burnham a pus bazele arhitecturale ale downtown-ului.

Printre clădirile proiectate de Burnham se numără şi cea a orchestrei simfonice. Festivităţile aniversare s-au încheiat sâmbătă dupamasă cu un concert gratuit şi o conferinţă-interviu. Nu cu Burnham, fie-i ţărâna usoară, ci cu dirijorul Riccardo Muti, un alt personaj de faimă.

Muti a fost desemnat anul trecut ca director muzical al Chicago Symphony Orchestra pentru o perioadă de cinci ani începând cu stagiunea 2010-2011. Până atunci, dirijorul vine la Chicago de 2-3 ori pe an pentru a susţine concerte împreună cu orchestra de aici.

Sâmbătă, maestrul a dirijat Simfonia a 2-a de Bruckner, o piesă pretenţioasă, destul de lungă şi interpretată relativ rar. Fără îndoială că înţelegerea complexităţii lucrării, măiestria gesturilor, atenţia la detaliu şi capacitatea de a trece de la un pianissimo susţinut la un fortissimo diferit de zgomot, îl plasează în categoria aparte a dirijorilor de talie mondială.

Dar nu despre concert aş vrea să vorbesc, nici despre “town hall”-ul care a urmat, în care degajarea şi debordantul spirit latin al lui Muti au triumfat peste întrebările cam corecte politic selectate de moderator.

După conferinţă ne-am întâlnit cu câţiva prieteni la un fast food, apoi am luat-o pe jos pe Michigan Avenue să găsim biserica unde urma să mergem duminică. Aproape că am ajuns la Water Tower – clădirea turnului de apă care a supravieţuit incediului ce a distrus oraşul în 1871 – când privirea îmi cade pe o figură familiară care venea din sens opus. Până să realizez că era maestrul Muti, Oana, mai sprintenă decât mine, îi şi trage un “Hi” bucuros şi săltăreţ de parcă s-ar fi cunoscut din grădiniţă, iar Riccardo răspunde calm cu acelaşi salut ne-italian (eu aş fi ales un ciao, dar deja pierdusem căruţa).

“Ai vazut cine era?”, mă întreabă Oana cu ochii strălucind de surpriză. “Da’ normal”, îngăim eu, încă năucit de rapiditatea evenimentului. “Aşa ocazie mai rar”, zice ea, “alţii se înghesuie să primească un autograf şi noi îl întâlnim pe stradă”.

Eu înca mă uitam după Muti, parcă neîncrezător că a fost el. Era însoţit de doi sau trei oameni îmbrăcaţi elegant şi de doi vlăjgani care îi urmau.

Cum am trecut de turnul de apă, am dat de biserică şi am intrat în curtea de alături – o mică gradină cu fântână arteziană în mijloc. Oana se uita la clădirile din jur şi aranjamentele din gradină, în timp ce mie au început să mi se învârtă rotiţele, cam târziu, ardeleneşte, dar cu exactitatea unui plan clar.

“Hai dupa el”, am zis, apucând-o repede de mână. Oana a zâmbit: “Aha, ştiu ce vrei să faci”.

Am început să fugim, ocolind trecătorii care se holbau la vitrinele iluminate. După ce am trecut de vreo două străzi, Oana strigă “I-am văzut! Uite, stau la semafor”. Ne-am oprit brusc, să nu dăm de bănuit bodyguarzilor care îl însoţeau. Aşteptau, dincolo de o străduţă, să traverseze Michigan Avenue. În loc să ne apropiem de ei, am trecut şi noi bulevardul, în paralel. Apoi i-am văzut cum intră într-o farmacie Walgreens aflată chiar la colţul străzii.

“Super”, m-am gândit, imaginându-mă detectiv într-un film cu Al Capone. “Locul perfect pentru un rendez-vous, numai să nu ne scape ieşind pe vreo scară secretă din spate”.

Am intrat în farmacie după un minut, bucuroşi că cei doi gardieni au rămas afară în faţa uşii. Ne-am uitat repede printre rafturi – nimeni. Am luat-o pe lângă casierie şi i-am zarit: erau în faţa unui perete cu articole foto, studiind cu atenţie ceva ce tocmai luaseră de pe raft.

M-am facut că plouă, învârtindu-mă pe langă rafturile din jur, dar fără să-i scap din coada ochiului. Oamenii s-au hotărât repede apoi s-au îndreptat spre casierie. Cei doi însoţitori s-au retras câţiva paşi iar Muti a scos un portmoneu mare, gata să plătească.

“Ăsta-i momentul”, mi-am zis eu, Oana aşteptându-mă la câţiva metri mai încolo. Nu mai era altcineva la rând, aşa că m-am apropiat de faimosul dirijor care tocmai dădea banii vânzătoarei. Îi văd faţa serioasă cu trăsături ascuţite de napolitan şi mişcarea liniştită a mâinii, de parcă dirija un andante la cordari. Nici o banuială în jur, eram un simplu cumpărător.

În timp ce casieriţa pregătea restul, mă apropii şi zic: “Maestro,” – pauză scurtă în care maestrul se întoarce uşor şi cu oarecare întârziere spre mine – “un concerto molto bellissimo” spun dintr-o răsuflare, cu accent pe molto (aşa am simţit, neavând habar de italiană). “Grazie”, răspunde el zâmbind, surprins de situaţie şi cu un ochi la vânzătoarea rămasă cu banii în mână. “Grazie”, zic şi eu, văzându-i pe cei doi însoţitori cum fac ochii cât cepele. Apoi am plecat trecând pe lângă ei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am luat-o pe Oana şi am ieşit, cei doi bodyguarzi erau tot la intrare fără să bănuiască ceva.

Îmi venea să sar în sus de bucurie: L-am felicitat! Nu în culise unde lumea îl îmbulzeşte, ci de unul singur într-o farmacie, unde foarte puţini (dacă într-adevăr era cineva) ştiau cine este. Simplu, fără să aştept autografe, doi oameni întâlnindu-se pe stradă. Doar cuvintele şi privirile. Şi poate, inimile.

Duminică dimineaţa am vizitat biserica cu grădină, The 4th Presbiterian Church, o clădire cu arhitectură deosebită care îmi sugerează o corabie – geamuri înalte cu vitralii de sus până jos, două rânduri de candelabre cât e sala de lungă, atârnând de lanţuri groase din tavanul cu nervuri de lemn arcuite, împreună cu statuetele de îngeri, sus, între ferestre. Un serviciu divin tradiţional, presărat cu imnuri cântate într-un singur glas de congregaţia de vreo două sute de persoane.

După slujbă am luat un vaporaş pentru un “architecture tour” în care ni s-a prezentat istoria clădirilor înşirate de-a lungul râului Chicago şi a lacului Michigan.

Apoi am fugit la Muzeul de artă să vedem “Cina din Emaus” de Caravaggio, într-o rară apariţie în Statele Unite, pictură împrumutată de la Galeria Natională din Londra pentru câteva luni. Nu aş fi crezut că s-a conservat atât de bine şi abia am rezistat tentaţiei să pun mâna. Iar de facut poze, nici vorbă, cum am dus aparatul la ochi am şi fost ochit de serviciul de pază.

Miercuri mergem din nou la filarmonică la o repetiţie cu public a Recviemului german de Brahms. Dirijor? Acelaşi unic Riccardo Muti.

Abia aştept… 🙂

The 4th Presbiterian Church, Chicago