Sursa foto: AICI

Continuam periplul prin cartea teologului britanic N.T. Wright – Mesia, aparuta la editura Aqua Forte din Cluj in 2007. Cartea este o prezentare populara a cercetarii autorului in istoria crestinismului timpuriu, mai exact felul in care intelege persoana lui Isus din Nazaret.

Puteti citi postarile anterioare AICI.

Pilda semanatorului (sau a semintei, dupa unii comentatori) din capitolul 4 in Evanghelia dupa Marcu este interpretata in mod traditional ca o ilustratie a diferitelor moduri in care oamenii raspund la vestirea Evangheliei. Am auzit-o de nenumarate ori la servicii de evanghelizare, incheiata in ton mustrator si indemnand la cercetare de sine: nu cumva inima ta e ca pamantul stancos sau entuziasmul e doar de moment sau grijile si pofta lumii te fac sa-l respingi pe Cristos?

Pentru Wight, insa, aceasta pilda este in primul rand o metafora a sfarsitului robiei: Dumnezeul lui Israel isi “seamana” din nou poporul in tara sa dupa ani lungi de instrainare. Cel putin in acest mod trebuie sa o fi inteles cei din vremea lui Isus.

Aici ar trebui – ca buni crestini ce suntem – sa ne oprim, sa luam o gura de aer si sa ne intrebam: Este hermeneutica lui Wright gresita? Sau ne-a scapat ceva esential cand am citit acelasi pasaj din evanghelie?

Este adevarat ca pilda – care apare in fiecare evanghelie sinoptica, Matei, Marcu si Luca – are cateva elemente care fac interpretarea ei dificila, fapt cunoscut de majoritatea comentatorilor biblici. De exemplu, care este rostul citatului din cartea lui Isaia, intre textul pildei si talmacirea ei? De asemenea, pilda este printre putinele rostite de Isus careia i se da o explicatie si nu una oarecare, ci alegorica, in ciuda reticentei biblistilor moderni de a interpreta alegoric pildele Domnului.

Voi prezinta pe scurt argumentele si concluziile la care a ajuns Wright, lasand cititorul sa hotarasca asupra greutatii lor.

Ce a intentionat Isus sa comunice prin pilda semanatorului?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare Wright porneste de la pasajul din Isaia 6:9-13, citat de Isus imediat dupa rostirea pildei. Apoi exploreaza lumea de idei a Vechiului Testament – izvor bogat pentru iudaismul primului secol – incercand sa gaseasca analogii intre limbajul/structura pildei si anumite elemente stilistice din VT.

Analogia 1:  Limbajul profetic despre intoarcerea din robie (cartea lui Ieremia) include printre alte figuri de stil imaginea lui Dumnezeu care „isi va semana din nou poporul in tara sa”. (pag. 33) In cartea Isaia imaginea semanatului si secerisului este folosita ca “metafora dominanta pentru marea lucrare a noii creatii pe care Dumnezeu o va realiza dupa intoarcerea din robie”. (33)

Analogia 2:  Pilda isi are originea in traditia apocaliptica, care o gasim, de exemplu, in cartea Daniel. Statuia cu picioare de lut din visul imparatului Nebucadnetar este sfaramata de o piatra desprinsa din munte, “care la randul ei devine un munte mare care umple intreg pamantul”. Dupa cum piatra simbolizeaza punctul culminant al istoriei Israelului, cand acesta va fi reabilitat, tot asa rodul inzecit care il aduce samanta cazuta in pamant bun ar indica spre acelasi eveniment escatologic.

Folosind aceasta schema hermeneutica, Wright raspunde la intrebarea de mai sus in felul urmator: Isus a vrut sa dea de inteles ca –

  • Exilul a luat sfarsit, Yahve isi seamana din nou poporul in tara sa.
  • Contrar asteptarii populare, Imparatia vine mana in mana cu judecata.

Reabilitarea lui Israel nu este inclusiva – majoritatea poporului va fi judecat pentru neascultare de Dumnezeu (vezi Isaia 6:9-13). “Ramasita”, samanta sfanta anuntata de profeti sunt cei care “au urechi sa auda” cuvintele lui Isus ( „Cuvantul” din explicatia pildei, agent al lui Yahve in creatie) si care vor constitui, impreuna cu el, noul Israel.

  • Imparatia vine in chip tainic, nu cu mare pompa.

Taina (mysterion, v.11) Imparatiei semnifica o realitate ce nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca, decat atunci cand Dumnezeu hotaraste sa o reveleze. O alta explicatie data motivului tainei este politica – “pentru ca altfel, politia secreta ar fi alertata”. (35)

  • Imparatia anuntata de Isus si reprezentata in pilda prin samanta cazuta in pamant bun trebuie inteleasa in contrast cu celelate variante politico-teologice ale vremii: chietistii, irodienii si zelotii. Mesajul lui Isus este subversiv, un atac indirect la adresa celorlalte optiuni.

Pe scurt, pilda este un fel de comentariu-provocare a lui Isus despre propria-i misiune. Dumnezeu isi instaureaza Imparatia acum, in si prin intermediul lucrarii lui Isus. Audienta este provocata sa se alature acestei viziuni despre imparatie sau sa o respinga in favoarea altora. Dupa raspunsul lor vor fi judecati.

Folosind aceeasi hermeneutica, Wright interpreteaza pilda fiului risipitor (Ev. Luca cap. 15) ca fiind un mesaj “despre robie si restaurare”, fiul care se intoarce acasa fiind poporul Israel. Isus a spus-o tocmai pentru a “sublinia un lucru, si anume ca intoarcerea din robie avea loc in si prin lucrarea Sa”. (34) Fratele mai mare ii reprezinta pe cei ce se opun intoarcerii din robie – fariseii si carturarii din jurul lui Isus – care “raman orbi pentru ca evenimentele nu se potrivesc cu asteptarile lor”. (35)

“[Pilda] nu a fost o ilustratie generala despre adevarul vesnic al iertarii lui Dumnezeu, desi ar putea fi inteleasa si din aceasta perspectiva”. (34)

Ce parere aveti despre modul in care N.T. Wright interpreteaza aceste doua pilde? Arunca mai multa lumina asupra persoanei Domnului sau ne indeparteaza de “adevaratul” Isus Cristos?

(Pentru predicatori sau aspiranti) Ati folosi o asemenea interpretare in biserica sau intr-un grup de studiu biblic?

  • Prefaţă "Mesia" de N.T. Wright, Editura Aqua Forte, Cluj 2007
  • Cap. 1: Persoana istorică a lui Isus
    • Necesitatea studiului
    • Noi deschideri în cadrul studiului
    • Piste false în cadrul studiului
  • Cap. 2: Împărăţia
  • Cap. 3: Simbolurile
  • Cap. 4: Mesia Cel crucificat
  • Cap. 5: Isus şi Dumnezeu
  • Cap. 6: Învierea
  • Cap. 7: Spre Emaus, într-o lume postmodernă
  • Cap. 8: Lumina lumii

=====================================

Cât de important este studiul istoriei antice pentru viaţa unui creştin ?

Răspunsul lui Tom Wright, specialist fiind în istoria primului secol, era oarecum de aşteptat : Foarte important !

De ce ? Deoarece atât ucenicia creştină (urmarea zilnică a lui Cristos) cât şi misiunea (vestirea lui Cristos altora) sunt puternic influenţate de integritatea istorică a discursului despre Isus.

Dar cineva ar putea întreba : De ce e nevoie să ne batem capul cu istoria Palestinei când îl avem pe Isus prezentat atât de clar în Evanghelii ? Nu este îndeajuns rugaciunea facută cu credinţă şi citirea zilnică a Bibliei sau participarea la Sfânta Liturghie ?

Tocmai aici e problema, când citim un text îl interpretăm, fie că suntem conştienţi de asta sau nu. Cel mai adesea ne apropiem de text cu o sumedenie de presupoziţii şi idei preconcepute (pe cei care spun că sunt “obiectivi” îi rog să se mai gândească odată) şi ne trezim că-l vedem pe Isus îmbrăcat în haine de hippy, sau blond-înalt-cu ochi albaştri, etc. Încadrarea textului în contextul vremii respective funcţionează şi ca un mecanism de protecţie împotriva devierilor hermeneutice.

Pe parcursul cărţii, Wright aminteşte în repetate rânduri că diferite tradiţii interpretative creştine s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de înţelesul intenţionat de autorii Evangheliilor, tocmai prin neglijarea cadrului istoric al scrierilor.

“Conţinutul acestei cărţi va dezvălui modul în care […] tradiţiile creştine au deformat adesea radical imaginea lui Isus din Evanghelii şi cum, doar printr-o cercetare istorică solidă, vom putea avea acces la o înţelegere mai apropiată [în engleză: a fuller comprehension, nota mea] de sensul originar al Evangheliilor.” (pag. 5)

Tonul acesta polemic s-ar putea să-i supere pe unii, văzându-l drept o dovadă de aroganţă: cum de toate tradiţiile de până acum au greşit şi taman Wright s-a găsit să vină cu varianta corectă ?

Eu zic să avem răbdare şi să cercetăm toate datele aşternute pe masă de episcopul de Durham. Poate ajungem la concluzia că Wright a greşit, însă beneficiul care-l putem obtine din acest studiu va fi (re)analizarea şi, sper, creşterea propriei credinţe.

Revenind la obiectivele amintite în prefaţa cărtii, înţelegerea persoanei şi învăţăturilor lui Isus în contextul lor istoric va influenţa modul în care ne raportăm la lumea numita “postmodernă” din jur. Modelul lui Wright pentru relaţia credinţă-cultură este clar unul de dialog şi de transformare : mesajul creştin trebuie să modeleze lumea, nu să se izoleze faţa de ea.

Pe de-o parte, trebuie să renunţăm la a compartimentaliza viaţa de credinţă : duminica suntem sfinţi la biserică, iar la locul de muncă “reconstruim turnul Babel” (pag. 6). Suntem provocaţi să regândim “ce înseamnă, în practică, loialitatea faţa de Cristos” (pag. 6). Iar aceasta se face mai întâi studiind ce a însemnat Isus pentru cei din vremea lui ca să putem, mai apoi, să ne relaţionăm în mod similar la generaţia de azi.

Pe de altă parte, Postmodernitatea nu trebuie sa fie un bau-bau pentru creştini, care să ducă la reacţii defensive, ci un prilej de reevaluare a poziţiei şi la găsirea de “noi responsabilităţi şi deschideri” (pag. 6) prin angajare culturală. Wright dedică ultimele două capitole ale cărţii pentru dezvoltarea acestor idei.

Data viitoare continuăm cu oportunităţi şi piste false din Quest-ul (căutarea, investigaţia) persoanei istorice a lui Isus, mai exact modul în care acest curent de studiu istorico-teologic este văzut de Wright.

Update: Un bun prieten, care studiază istoria ideilor la University of Chicago, mi-a atras atenţia că obţinerea sensului originar al Evangheliilor e o himeră, căutarea unei esenţe pure fiind sortită eşecului. Avem acces doar la o istorie a “efectelor”. Adaug la comentarii o parte din emailul primit de la el. Care este opinia dumneavoastră ?

ă
Michelangelo da Caravaggio - Cină în Emaus

Michelangelo da Caravaggio - Cină în Emaus

(Credit foto:AICI)

“Man is, in his actions and practice, as well as in his fictions, essentially a storytelling animal.” – Alasdair MacIntyre

„When we read a story, we inhabit it. The covers of the book are like a roof and four walls. What is to happen next will take place within the four walls of the story. And this is possible because the story’s voice makes everything its own.” – John Berger

Teologia narativă se referă la o constelaţie de abordări a chestiunii teologice care au în comun (1) antipatia faţă de formele teologiei care se ocupă cu organizarea sistematică a propoziţiilor şi înrădăcinată în principii anistorice şi (2) încercarea de a discerne scopul general şi linia directoare din planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt relevate în Scriptură şi continuă să fie exprimate în istorie.

(Trad. Alin Cristea din Kevin J. Vanhoozer. Dictionary for Theological Interpretation of the Bible. Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2005; articolul Narrative Theology de Joel B. Green)


Locuind într-o (mare) povestire

Ultima jumătate a secolului 20 s-a remarcat printr-o reorientare spre naraţiune atât în filozofie (cotitura lingvistică) cât şi în critica literară generală şi abordarea teologică a Scripturii.

Expresii precum “a locui intr-o povestire” (to inhabit a story) sau “a trăi o naraţiune” (living a narrative) sunt adesea întâlnite în literatura teologică sau în cea seculară.

Cercetări în neurobiologie şi sociologie au scos în evidenţă rolul esenţial care îl au naraţiunile în formarea identităţii individului sau a unei comunităţi. Critica narativă a luat avânt încă din anii ’70 în cadrul hermeneuticii biblice. Mai recent, simpatizanţii mişcării emergente vorbesc despre importanţa povestirii atât în înţelegerea mesajului creştin cât mai ales în comunicarea lui.

În acelasi timp ni se atrage atenţia că accentul pe naraţiune în gândirea creştină nu este ceva radical nou. De la uimirea Fericitului Augustin în faţa capacităţii umane de a rememora experienţe (în Confesiuni) la puritanii secolului al XVII-lea din Anglia sau America, teologii creştini au recunoscut că fiecare om ”posedă o naraţiune personală unică, a cărei formă nu este întotdeauna uşor de discernut” (cf. Alan Jacobs, Wheaton College). Fiecare avem o poveste care ne modelează trăirea, fie că o rostim sau nu.

Scriptura însăşi este dominată de naraţiune ca gen literar. Evangheliile, Faptele Apostolilor sau scrierile istorice ale Vechiului Testament conţin povestiri cu expoziţiune, intrigă, acţiune, punct culminant, deznodământ şi binenţeles cu personaje, indiferent că este vorba de relatări istorice sau imaginare, cum ar fi pildele spuse de Isus.

Este evident că nu toată literatura biblică aparţine genului narativ, în Biblie existând şi alte forme literare. Dar putem distinge elemente narative în epistolele Noului Testament, în scrierile legislative, profetice, poetice, sapienţiale sau apocaliptice. Mai mult decât atât, întreaga Biblie poate fi văzută ca o singură mare naraţiune, o povestire generală instanţiată în povestiri particulare care o definesc, o metanaraţiune.

Deoarece natura narativă a Bibliei a fost observată de mult timp, ne-am putea întreba ce este nou aici.

Teologie narativă sau sistematică

Ceea ce aduce nou teologia narativă este felul în care priveşte Scriptura, modul în care încearcă să-i descrie conţinutul şi să-l organizeze. Probabil că acestă abordare teologică este mai uşor de definit prin antiteză cu teologia sistematică.

În câteva cuvinte, teologia sistematică încearcă o sumarizare şi organizare a mesajului Bibliei în mod ordonat si cuprinzător, coagulându-l în aşa-numite doctrine sau dogme. Există diferite explicaţii pentru procesul în care se ajunge de la textul propriu-zis la doctrine – formulări propoziţionale care la rândul lor vor fi aranjate într-un sistem coerent. Dar indiferent de înţelegerea acestui proces, teologii cad de acord asupra a cel puţin două elemente comune în diferite abordări sistematice:

(1) Definirea unei doctrine se face pe baza întregii Scripturi, nu doar dintr-un grup de versete sau chiar o carte. De exemplu, pentru a înţelege iubirea ca atribut al Dumnezeirii trebuie să parcurgi toate pasajele în care se face referinţă la aceasta. Ca o consecinţă, există pericolul ca în acest proces structura unitară a naraţiunilor biblice să se spargă.

(2) În construirea unui sistem coerent de invăţături, anumitor doctrine li se va da o mai mare greutate decât altora. De exemplu, în teologia luterană doctrina justificării prin credinţă primeşte un loc central, iar organizarea întregului sistem este făcută în funcţie de aceasta. Ca o consecinţă, procesul interpretării textului pentru extragerea unor noi doctrine poate fi influenţat de o structură prestabilită de către teolog.

Spre deosebire de abordarea sistematică, cea narativă caută sa păstreze unitatea unei naraţiuni prin definirea de teme sau idei care pot fi regăsite în alte pasaje din Biblie, chiar dacă într-o exprimare diferită. Am putea zice că este un fel de a privi pădurea din vârfului copacilor, nu de la nivelul solului. Ca şi consecinţă, o abordare narativă poate părea mai puţin exactă decât una bazată pe doctrine. Unii teologi văd in aceasta un păcat capital al teologiei narative, considerând-o lipsită de precizie, dacă nu de-a dreptul periculoasă pentru credinţa creştină.

Ce este interesant, anumite teme sau idei pot apărea în mod implicit într-un pasaj, aruncând astfel o nouă lumină asupra înţelegerii acestuia. Probabil că aceasta este una din calităţile teologiei narative care o delimiteaza de alte încercări, scoţând la iveală capacitatea acesteia de a aduce inovaţie pe tărâm teologic.

Anumite teme sunt de o mare întindere, legându-se unele de altele, străbătând întreaga Scriptură şi conferindu-i acesteia o structură supra-narativă, de metanaraţiune. Putem da ca exemplu tema Creaţiei, a Căderii, a Alegerii, a Exilului, a Restaurării sau a Noii Creaţii, teme care leagă împreună Vechiul de Noul Testament, istoria poporului Israel de cea a Bisericii creştine şi a noastre a fiecăruia, trecut, prezent şi viitor sub umbrela unei singure metanaraţiuni.

Spre Emaus cu N.T. Wright

Amintind despre întâlnirea pe drumul Emausului, Tom Wright face o remarcă în care putem observa influenţa unei teologii narative asupra hermeneuticii sale.

Cristos cel înviat li se alătură celor doi ucenici care, cu ochii împăienjeniţi de frământarea pricinuită de arestarea şi răstignirea învăţătorului lor, văd în El doar un simplu drumeţ. Cum, nu ştii ce s-a întâmplat? se miră ucenicii, uitându-se la străinul rupt de lume de lângă ei. Ce anume? îi iscodeşte Isus. Iar ei îşi deapănă tot oful: Noi trăgeam nădejde că el este acela care va izbăvi pe Israel…

Mai departe, evanghelistul Luca îl arată pe Isus dojenindu-i pe cei doi şi întrebându-i retoric ”Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?””Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”

Ei bine, la acest punct Wright face observaţia că nu-şi poate imagina că Domnul le-ar fi oferit o listă de versete din Vechiul Testament referitoare la Mesia (aşa cum probabil ar face un expert în teologie sistematică), ci întreaga naraţiune, storyline-ul complet, întrega lume de rugăciune şi speranţă a poporului Israel în relaţie cu Dumnezeul lor.

Wright mai adaugă că probabil ceea ce le lipsea ucenicilor era un worldview corect, o naraţiune care să le îndrume paşii, povestirea adecvată în care aceştia să locuiască. ”Lipsa lor de isteţime şi de credinţă nu era doar o simplă orbire spirituală”, spune Wright. ”Problema lor era că spuneau şi trăiau o povestire greşită.

Next

  • Capcane în teologia narativă
  • Despre cum N.T. Wright îmbină teologia narativă cu analiza worldview-urilor în încercarea de a discerne scopurile, motivaţiile şi înţelesul cuvintelor şi faptelor lui Isus în contextul cultural-istoric al Palestinei secolului I

Acum că se simte adiere de primăvară – cel puţin după calendar – şi natura e pe cale să se înnoiască, am găsit nimerit să lansez la apă corabia Odiseei cu o discuţie despre nou în contextul teologiei creştine contemporane.

Prima carte

După cum anunţam la începutul lunii ianuarie, intenţia acestui pseudo-blog este de a prezenta câteva cărţi de apologetică creştină sau din domenii conexe prin intermediul unor note de lectură, oferind astfel un pretext pentru discuţii libere în jurul subiectului credinţei.

Am stat şi am cujetat, vorba ardeleanului, cu ce carte să purced la drum. Cu o introducere în filozofie sau despre istoricitatea Evangheliilor? Sau o prezentare a aşa-numitelor erezii din biserica primelor secole?

Până la urmă am cedat unei tentaţii mai vechi şi sfatului unui prieten, domnul Dănuţ Mănăstireanu şi l-am ales pe renumitul teolog anglican N.T. Wright cu a sa carte, “The Challenge of Jesus” (versiunea în limba română a apărut în 2007 sub titlul “Mesia” la editura Aqua Forte din Cluj, traducere Dorin Axente).

Episcopul N.T. Wright

Episcopul N.T. Wright

(Credit foto: AICI)

Dar înainte de a începe lecturarea propriu-zisă şi prezentarea ideilor din carte, cred că este necesară o introducere a teologiei autorului şi mai ales a metodelor cu care acesta operează în studiul lui Isus din Nazaret dintr-o perspectivă istorică. Într-o serie de postări care vor urma voi încerca să fac acest lucru cât mai “user-friendly”, pe înţelesul tuturor.


Fascinaţia noului

Revenind la subiectul de azi, ce mai poate fi spus NOU în credinţa creştină?

N.T. (Tom) Wright este nu doar un teolog renumit, ci şi unul controversat. Este cunoscut mai ales ca entuziast promotor al “Noii Perspective asupra lui Pavel” (The New Perspective on Paul, NPP) – pe scurt, o interpretare a scrierilor apostolului din perspectiva contextului iudaic, ansamblu de vederi care intră în conflict, pe alocuri, cu interpretarea protestantă tradiţională.

Războiul ideilor e in toi, cel puţin in lumea teologică britanică şi americană. Rândurile s-au strâns în jurul poziţiei favorite şi chiar s-au radicalizat pe ici-colo: Wright e văzut fie ca un Sf. Gheorghe care se încumetă să se lupte cu balaurul rigidităţii tradiţiei protestante, fie ca pur şi simplu un eretic al secolului 21.

Dar nu despre NPP intenţionez să vorbim aici, cel puţin deocamdată, ci despre modul NOU, inovativ, proaspăt – alt termen favorit lui Wright, în care acesta îl (re)descoperă tocmai pe întemeietorul credinţei creştine – Isus din Nazaret, Mesia şi Dumnezeu Întrupat.

Întrebarea care se pune este cum vedem noi, credincioşi sau necredincioşi, o încercare de inovaţie în teologie? Care este atitudinea corectă?

a) respingere categorică: orice adăugare sau modificare a setului de învăţături creştine, aşa cum îl cunoaştem fiecare din tradiţia căreia îi aparţinem, constituie o erezie asupra căreia Biblia ne avertizează în diferite locuri.

b) acceptare necondiţionată: orice idee nouă e binevenită, chiar dacă mai târziu se va fi dovedit greşită sau nefolositoare. Se merită să riscăm, deoarece fără risc nu există progres.

c) undeva pe la mijloc: o acceptare critică a noilor idei. Prudenţa este cuvântul cheie aici. Înaintăm, dar cu pasi mici, cu prudenţă.

Nu am menţionat mai sus ca să nu încarc prezentarea, dar o inovaţie în teologie începe de obicei cu o schimbare în hermeneutică: un mod diferit de a interpreta textul Scripturii. Personal, consider că acesta este punctul forte al lui Wright, contribuţia sa majoră în domeniul studiilor biblice, nu atât în crearea de noi dogme (cei care îl acuză de erezie văd asta la el), ci în reinterpretarea şi îmbogăţirea celor existente prin aplicarea unei NOI optici.

Atenţie, nu vorbim aici de o schimbare în modul de închinare sau aplicare a învăţăturii creştine, ci de dogmele credinţei însele. Cred că e mai uşor de găsit un răspuns la o întrebare despre muzică în biserică sau evanghelizări pe stadioane, decât la una despre dogme în context postmodern.

Ce părere aveţi, deci?

Next

Data viitoare voi încerca să prezint trei piloni ai hermeneuticii lui Tom Wright: realismul critic, analiza worldview-urilor şi teologia narativă.