Wright despre învierea în trup a lui Isus (1)

Michelangelo da Caravaggio – Necredinţa lui Toma

(Sursa foto: AICI)

Ce se poate afirma din punct de vedere istoric despre învierea lui Isus? Aproape nimic, susţine majoritatea cercetătorilor, deoarece conceptul de înviere implică elemente supranaturale şi, astfel, se sustrage metodelor clasice ale studiului istoriei.

În capitolul 6 din Mesia, N.T. Wright recunoaşte această limitare metodologică, dar în acelaşi timp deplânge agnosticismul care l-a generat în rândul specialiştilor. Părerea sa este că istoricul este obligat să investigheze “problema învierii” lui Isus, un efort fără de care “ar rămâne o gaură mare în istoria de la mijlocul primului secol.” (pag. 110) Indiferent de presupoziţiile cu care operează, istoricul are dreptul şi trebuie să adreseze întrebarea: “de ce s-a născut creştinismul şi de ce a luat forma pe care a luat-o?” (109)

Cântărind diferite ipoteze generate de această întrebare, Wright concluzionează că răspunsul bisericii primare oferă cea mai bună explicaţie, toate celelalte lăsând în urmă “mult mai multe întrebări nerezolvate decât elucidate.”(128) Primii creştini au spus de la bun început că raţiunea existenţei lor este învierea lui Isus. Care este linia argumentului lui Wright?

Mai întâi, dintr-o perspectivă istorică generală, acesta compară credinţele şi aşteptările iudaismului cu cele care au caracterizat mişcarea creştină la inceputul ei, observând atât o continuitate, dar mai ales diferenţe importante. Fiecare din conceptele de împărăţie a lui Dumnezeu, înviere şi Mesia – definitorii pentru creştinismul timpuriu – îşi găseşte originea în iudaism, însă a suferit o remodelare semantică într-un interval relativ scurt de timp. Ce alt eveniment, decât cel clamat de primii creştini, putea avea forţa să determine o asemenea mutaţie în worldview-ul unei comunităţi?

În al doilea rând, Wright se apleacă asupra celor mai timpurii scrieri creştine care se referă direct la înviere – capitolul 15 din Epistola întâi către Corinteni şi naraţiunile din Evanghelii – arătând că atât apostolul Pavel cât şi evangheliştii au înţeles învierea lui Isus, similar şi independent, ca o transformare a trupului lui Isus “într-un nou tip de corporalitate” (126), acesta dovedind calităţi transfizice alături de cele fizice. Aceste texte, atunci când sunt încadrate corespunzător în contextul iudaismului din primul secol şi nu sunt abuzate într-o “manieră atomistă” (111) specifică exceselor criticii tradiţiei, sprijină concluzia la care Wright a ajuns deja pe calea indirectă a relaţiei dintre worldview-ul iudaic şi cel creştin.

Pe parcursul capitolului, Wright aminteşte şi interacţionează, mai mult sau mai puţin cu diferite teorii alternative, arătând inconsistenţa acestora cu cadrul general al apariţiei creştinismului: Isus nu a murit cu adevărat pe cruce; mormântul nu a fost gol; învierea a fost una “spirituală”, un eveniment imaterial; ucenicii au avut halucinaţii; învierea a fost doar o experienţă existenţială personală a ucenicilor, similară cu experienţa prezenţei lui Isus în viaţa de mai târziu a bisericii; în scrierile lui Pavel, învierea ar fi echivalentă cu exaltarea sa divină; Isus “s-a dus la cer după ce a murit”; naraţiunile despre înviere derivă din scrieri ne-iudaice, fiind o dezvoltare târzie a tradiţiei.

În mod surprinzător şi contrar părerii bisericii încă din timpul părinţilor, Wright afirmă că învierea lui Isus nu a constituit o dovadă a naturii sale divine, ci un “indiciu spre acea cristologie deplină pe care [creştinii] au ajuns să o îmbrăţişeze în doar douăzeci şi ceva de ani.” (128) Semnificaţia învierii este, în primul rând, escatologică: ducând crucea, Isus a purtat pe umerii săi “destinul Israelului”, prin moarte sa “a trecut prin punctul culminant al exilului Israelului”, iar prin învierea după trei zile “i-a eliberat din robie, potrivit cu scripturile şi împlinind întreaga naraţiune biblică.” (128)

Departe de a încerca o demonstraţie matematică a învierii lui Isus, dar încumetându-se să se arunce într-o investigaţie originală a contextului în care au apărut naraţiunile despre înviere, Wright se apropie asimptotic, atât cât îi permite metodologia unui studiu istoric, de concluzia care stă la temelia creştinismului: Isus a înviat trupeşte din morţi. Reiterând ceea ce spunea în capitolul introductiv al cărţii despre necesitatea reunirii studiului istoriei cu cel al teologiei, Wright recomandă aceeaşi abordare şi în ce priveşte învierea: “Cred, deci, că singura cale de urmat pentru noi ca istorici este să avem curajul să recunoaştem că aici suntem, desigur, la graniţa dintre filologie, filozofie, istorie si teologie.” (128, s.n.)

În postarea următoare voi încerca să detaliez argumentul privind învierea în trup a lui Isus, aşa cum este prezentat în acest capitol.

 

“Mesia” de N.T. Wright (1) : Studiul persoanei istorice a lui Isus

• Prefaţă
• Cap. 1: Persoana istorică a lui Isus
  • Necesitatea studiului
  • Noi deschideri în cadrul studiului
  • Piste false în cadrul studiului
• Cap. 2: Împărăţia
• Cap. 3: Simbolurile
• Cap. 4: Mesia Cel crucificat
• Cap. 5: Isus şi Dumnezeu
• Cap. 6: Învierea
• Cap. 7: Spre Emaus, într-o lume postmodernă
• Cap. 8: Lumina lumii

=====================================

Cât de important este studiul istoriei antice pentru viaţa unui creştin ?

Răspunsul lui Tom Wright, specialist fiind în istoria primului secol, era oarecum de aşteptat : Foarte important !

De ce ? Deoarece atât ucenicia creştină (urmarea zilnică a lui Cristos) cât şi misiunea (vestirea lui Cristos altora) sunt puternic influenţate de integritatea istorică a discursului despre Isus.

Dar cineva ar putea întreba : De ce e nevoie să ne batem capul cu istoria Palestinei când îl avem pe Isus prezentat atât de clar în Evanghelii ? Nu este îndeajuns rugaciunea facută cu credinţă şi citirea zilnică a Bibliei sau participarea la Sfânta Liturghie ?

Tocmai aici e problema, când citim un text îl interpretăm, fie că suntem conştienţi de asta sau nu. Cel mai adesea ne apropiem de text cu o sumedenie de presupoziţii şi idei preconcepute (pe cei care spun că sunt “obiectivi” îi rog să se mai gândească odată) şi ne trezim că-l vedem pe Isus îmbrăcat în haine de hippy, sau blond-înalt-cu ochi albaştri, etc. Încadrarea textului în contextul vremii respective funcţionează şi ca un mecanism de protecţie împotriva devierilor hermeneutice.

Pe parcursul cărţii, Wright aminteşte în repetate rânduri că diferite tradiţii interpretative creştine s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de înţelesul intenţionat de autorii Evangheliilor, tocmai prin neglijarea cadrului istoric al scrierilor.

“Conţinutul acestei cărţi va dezvălui modul în care […] tradiţiile creştine au deformat adesea radical imaginea lui Isus din Evanghelii şi cum, doar printr-o cercetare istorică solidă, vom putea avea acces la o înţelegere mai apropiată [în engleză: a fuller comprehension, nota mea] de sensul originar al Evangheliilor.” (pag. 5)

Tonul acesta polemic s-ar putea să-i supere pe unii, văzându-l drept o dovadă de aroganţă: cum de toate tradiţiile de până acum au greşit şi taman Wright s-a găsit să vină cu varianta corectă ?

Eu zic să avem răbdare şi să cercetăm toate datele aşternute pe masă de episcopul de Durham. Poate ajungem la concluzia că Wright a greşit, însă beneficiul care-l putem obtine din acest studiu va fi (re)analizarea şi, sper, creşterea propriei credinţe.

Revenind la obiectivele amintite în prefaţa cărtii, înţelegerea persoanei şi învăţăturilor lui Isus în contextul lor istoric va influenţa modul în care ne raportăm la lumea numita “postmodernă” din jur. Modelul lui Wright pentru relaţia credinţă-cultură este clar unul de dialog şi de transformare : mesajul creştin trebuie să modeleze lumea, nu să se izoleze faţa de ea.

Pe de-o parte, trebuie să renunţăm la a compartimentaliza viaţa de credinţă : duminica suntem sfinţi la biserică, iar la locul de muncă “reconstruim turnul Babel” (pag. 6). Suntem provocaţi să regândim “ce înseamnă, în practică, loialitatea faţa de Cristos” (pag. 6). Iar aceasta se face mai întâi studiind ce a însemnat Isus pentru cei din vremea lui ca să putem, mai apoi, să ne relaţionăm în mod similar la generaţia de azi.

Pe de altă parte, Postmodernitatea nu trebuie sa fie un bau-bau pentru creştini, care să ducă la reacţii defensive, ci un prilej de reevaluare a poziţiei şi la găsirea de “noi responsabilităţi şi deschideri” (pag. 6) prin angajare culturală. Wright dedică ultimele două capitole ale cărţii pentru dezvoltarea acestor idei.

Data viitoare continuăm cu oportunităţi şi piste false din Quest-ul (căutarea, investigaţia) persoanei istorice a lui Isus, mai exact modul în care acest curent de studiu istorico-teologic este văzut de Wright.

Update: Un bun prieten, care studiază istoria ideilor la University of Chicago, mi-a atras atenţia că obţinerea sensului originar al Evangheliilor e o himeră, căutarea unei esenţe pure fiind sortită eşecului. Avem acces doar la o istorie a “efectelor”. Adaug la comentarii o parte din emailul primit de la el. Care este opinia dumneavoastră ?

ă