Voi încerca să reînnod un fir… lăsat în aer cam de multă vreme şi să continui prezentarea cărţii Mesia de N.T. Wright.

După ce explică în capitolul întâi de ce întrebările Iluminismului cu privire la persoana istorică a lui Isus au fost justificate, însă greşit formulate, autorul porneşte la drum dezvăluind linie cu line, tuşă cu tuşă, portretul Mântuitorului, creionat în atelierul–şi cu uneltele–istoricului. Îndeletnicirea aceasta nu e ruptă de teologie, cum ar crede urmaşii moderni ai lui Reimarus, şi nici fără de folos pentru ucenicia creştină. Dimpotrivă, Wright se străduieşte să aducă împreună domenii care, în gândirea secolelor 18 si 19, erau concepute ca fiind radical diferite: faptele şi valoarea lor, istoria şi credinţa, politica şi religia.

Isus este prezentat ca asumându-şi rolul unui profet escatologic şi nu doar atât, ci întruchipând mijlocul prin care Yahve, Dumnezeul creaţiei şi al legămantului, îşi reconstituie poporul şi devine într-adevăr Împărat. Nu vine cu un mesaj “din altă lume”, general valabil (engl. timeless truth), desprins de specificul trăirii şi aşteptărilor evreilor din primul secol, ci împărtăşeşte, în mare măsură, tiparul lor de gândire (engl. worldview, termen folosit de Wright cu un înţeles specific).

Wright descrie orizontul de aşteptări al evreilor din perioada celui de-al 2-lea templu prin trei teme regăsite atât în scrierile Vechiului Testament (Isaia 52:7-12) cât şi în comentariile şi literatura religioasă a vremii: sfârşitul exilului, biruinţa asupra răului şi întoarcerea lui Yahve în Sion.

Isus preia aceste idei-speranţe şi le reinterpretează surprinzător, chiar subversiv, aducându-le în fiinţă prin acţiunile şi cuvintele sale.

(1) Exilul spiritual al poporului s-a sfârşit, mult aşteptata “Împărăţie a lui Dumnezeu” e pe punctul să intre în vigoare, însă nu prin sabie şi prin înălţarea întregului popor peste capetele vrăşmaşilor, ci în chip tainic, treptat şi numai pentru rămăşiţa care se va pocăi si va crede în Isus. Pe ceilalţi îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, adusă de săbiile Romei şi de căderea zidurilor Ierusalimului peste ei.

(2) Răul este înfrânt – nu soldaţii romani percepuţi ca duşmani, ci însăşi rădăcina răului, Satan, care l-a corupt pe Israel să respingă xenofob pe străin şi să-şi asuprească semenul. Isus este aşteptatul Mesia, aclamat ca rege pe un măgăruş, cel care va reprezenta poporul şi va lupta pentru el, însă victoria va veni nu prin săbii ca a lui Petru, ci prin suferinţa şi moartea Regelui.

(3) Yahve se întoarce în Sion, dar nu ca în trecut prin coborârea slavei (Shekina) în Templu, ci prin prezenţa divină în noul templu format din Isus şi urmaşii săi. Cel ce se “întoarce” acum în Ierusalim e tânărul profet din Nazaret, cu ochii în lacrimi pentru soarta cetăţii, nimeni altul decât însuşi Yahve care îşi cercetează poporul.

N.T. Wright - Paul and the Faithfulness of God

Aş dori să atrag atenţia asupra noului volum al teologului britanic N.T. Wright, Paul and the Faithfulness of God, considerat (nu doar de admiratori) drept cel mai important eveniment editorial al anului în domeniul studiilor biblice ale Noului Testament.

Cartea va apare în luna noiembrie, însă editura a pus deja la dispoziţia cititorului prefaţa şi capitolul 1. AICI şi AICI

Volumul ocupă locul al patrulea în seria publicată sub emblema Christian Origins and the Question of God (şase volume planificate), pe parcursul căreia autorul intenţionează să răspundă întrebărilor generate de apariţia creştinismului pe scena istoriei.

Trebuie precizat că în volumele anterioare Wright aplică cu deosebită consecvenţă o metodologie de studiu istoric–în mare parte originală–definită cu meticulozitate în primul volum, New Testament and the People of God (1992). Este de aşteptat ca şi în studiul despre apostolul Pavel să întâlnim aceeaşi constanţă caracteristică autorului.

Va dezvălui această lucrare o perspectivă “proaspătă” (expresie dragă lui Wright) asupra Apostolului Neamurilor? Va revela oare o schimbare de poziţie faţă de Noua Perspectivă, mai ales după discuţiile din ultimii ani, de exemplu la conferinţa de la Wheaton 2010?  Şi mai ales, ce contribuţie aduce faţă de ceea ce s-a scris deja (enorm) în domeniul academic despre gândirea şi teologia lui Pavel?

O parte din răspunsuri le veţi găsi în prefaţa şi capitolul disponibile online pe care le recomand cu entuziasm nu doar specialistului, ci şi cititorului de rând.

La sfârşit de an şi în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului, filozoful şi eseistul Andrei Pleşu ne reaminteşte că drumul căutării de sine trece, cu necesitate, prin Celălalt, aproapele nostru.

Două ţeluri diferite, două perspective divergente caracterizează iubitorul de înţelepciune în Antichitatea greco-romană, pe de o parte, şi pe cel din lumea modernă.

Pentru cei din antichitate filozofia era un drum spre aflarea şi modelarea de sine.

Nu pura instrucţie […] era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea.

Astăzi „specialistul” se distinge mai degrabă prin uitare (nu în sens altruist) de sine.

[C]onstruieşte ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea” lor.

„Specialistul” de azi slujeşte, infailibil, zeul aspru şi glacial al competenţei.

Am pierdut ceva esenţial, e drept. Însă nu numai modernitatea, ci şi filozofia antichităţii – prin grija excesivă pentru „sculptarea” sinelui – a dus, de la o vreme, la uitarea Celuilalt.

Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spaţiu al singurătăţii. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze.

A fost nevoie însă …

Bang – bate ceasul vremii. Fără venirea lui Isus, drumul căutării de sine s-ar risipi în pustiul construirii propriei statui.

A fost nevoie de „revoluţia” neotestamentară pentru ca imperativul „cunoaşterii de sine” şi al „sculptării de sine” să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui”.

Naşterea lui Iisus e o şansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. [Ea spune] că e musai […] să te laşi sculptat şi de ceilalti, să îngădui şi celorlalţi să-şi lase în tine urma lor.

*

Este unul dintre cele mai bune articole ale d-lui Pleşu pe care le-am citit în anul acesta. Răscolitor, profund, concret.

Ca urmaş al lui Cristos, cât din drumul meu a trecut prin ograda aproapelui?

La final de an, câţi semeni şi-au lăsat în mine urma daltei lor?

Weekendul trecut, în timp ce citeam în Christianity Today un articol interesant (şi incitant) despre teologia Apostolului Pavel, am descoperit un citat din John Stott.

Stott  un nume definitoriu pentru ce înseamnă astăzi mişcarea evanghelică  a păşit peste Râu săptămâna trecută ca să fie împreună cu Cristos, înaintea căruia a aşternut , de la bun început, întreaga sa viaţă.

În citatul din CT, Stott identifică neglijarea aspectului comunitar al vieţii creştine şi, totodată, rămânerea la dimensiunea individuală a mântuirii drept una dintre deficienţele (în original, blind spots) esenţiale ale evanghelicilor.

Ascultaţi ce spune, cu voce blândă, dar hotărâtă, “unchiul John” (Noua societate a lui Dumnezeu, trad. SMR, 1979, Wheaton IL, Prefaţa autorului):

Una dintre principalele noastre deficienţe evanghelice este neglijarea importanţei centrale a Bisericii. Noi tindem să proclamăm mîntuirea individuală fără a trece apoi la comunitatea mîntuită. Noi punem accentul pe faptul că Isus Cristos a murit pentru noi “ca să ne răscumpere de orice fărădelege” şi nu accentuăm faptul că El a murit ca “să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui”. Noi ne considerăm mai mult ”creştini” decît “oameni ai bisericii” şi mesajul nostru este mai mult vestea bună cu privire la o viaţă nouă, decît vestea bună cu privire la o societate nouă. Nimeni, după ce a citit cu atenţie Epistola lui Pavel către efeseni, nu poate susţine concepţia unei Evanghelii private.

Michelangelo da Caravaggio – Necredinţa lui Toma

(Sursa foto: AICI)

Ce se poate afirma din punct de vedere istoric despre învierea lui Isus? Aproape nimic, susţine majoritatea cercetătorilor, deoarece conceptul de înviere implică elemente supranaturale şi, astfel, se sustrage metodelor clasice ale studiului istoriei.

În capitolul 6 din Mesia, N.T. Wright recunoaşte această limitare metodologică, dar în acelaşi timp deplânge agnosticismul care l-a generat în rândul specialiştilor. Părerea sa este că istoricul este obligat să investigheze “problema învierii” lui Isus, un efort fără de care “ar rămâne o gaură mare în istoria de la mijlocul primului secol.” (pag. 110) Indiferent de presupoziţiile cu care operează, istoricul are dreptul şi trebuie să adreseze întrebarea: “de ce s-a născut creştinismul şi de ce a luat forma pe care a luat-o?” (109)

Cântărind diferite ipoteze generate de această întrebare, Wright concluzionează că răspunsul bisericii primare oferă cea mai bună explicaţie, toate celelalte lăsând în urmă “mult mai multe întrebări nerezolvate decât elucidate.”(128) Primii creştini au spus de la bun început că raţiunea existenţei lor este învierea lui Isus. Care este linia argumentului lui Wright?

Mai întâi, dintr-o perspectivă istorică generală, acesta compară credinţele şi aşteptările iudaismului cu cele care au caracterizat mişcarea creştină la inceputul ei, observând atât o continuitate, dar mai ales diferenţe importante. Fiecare din conceptele de împărăţie a lui Dumnezeu, înviere şi Mesia – definitorii pentru creştinismul timpuriu – îşi găseşte originea în iudaism, însă a suferit o remodelare semantică într-un interval relativ scurt de timp. Ce alt eveniment, decât cel clamat de primii creştini, putea avea forţa să determine o asemenea mutaţie în worldview-ul unei comunităţi?

În al doilea rând, Wright se apleacă asupra celor mai timpurii scrieri creştine care se referă direct la înviere – capitolul 15 din Epistola întâi către Corinteni şi naraţiunile din Evanghelii – arătând că atât apostolul Pavel cât şi evangheliştii au înţeles învierea lui Isus, similar şi independent, ca o transformare a trupului lui Isus “într-un nou tip de corporalitate” (126), acesta dovedind calităţi transfizice alături de cele fizice. Aceste texte, atunci când sunt încadrate corespunzător în contextul iudaismului din primul secol şi nu sunt abuzate într-o “manieră atomistă” (111) specifică exceselor criticii tradiţiei, sprijină concluzia la care Wright a ajuns deja pe calea indirectă a relaţiei dintre worldview-ul iudaic şi cel creştin.

Pe parcursul capitolului, Wright aminteşte şi interacţionează, mai mult sau mai puţin cu diferite teorii alternative, arătând inconsistenţa acestora cu cadrul general al apariţiei creştinismului: Isus nu a murit cu adevărat pe cruce; mormântul nu a fost gol; învierea a fost una “spirituală”, un eveniment imaterial; ucenicii au avut halucinaţii; învierea a fost doar o experienţă existenţială personală a ucenicilor, similară cu experienţa prezenţei lui Isus în viaţa de mai târziu a bisericii; în scrierile lui Pavel, învierea ar fi echivalentă cu exaltarea sa divină; Isus “s-a dus la cer după ce a murit”; naraţiunile despre înviere derivă din scrieri ne-iudaice, fiind o dezvoltare târzie a tradiţiei.

În mod surprinzător şi contrar părerii bisericii încă din timpul părinţilor, Wright afirmă că învierea lui Isus nu a constituit o dovadă a naturii sale divine, ci un “indiciu spre acea cristologie deplină pe care [creştinii] au ajuns să o îmbrăţişeze în doar douăzeci şi ceva de ani.” (128) Semnificaţia învierii este, în primul rând, escatologică: ducând crucea, Isus a purtat pe umerii săi “destinul Israelului”, prin moarte sa “a trecut prin punctul culminant al exilului Israelului”, iar prin învierea după trei zile “i-a eliberat din robie, potrivit cu scripturile şi împlinind întreaga naraţiune biblică.” (128)

Departe de a încerca o demonstraţie matematică a învierii lui Isus, dar încumetându-se să se arunce într-o investigaţie originală a contextului în care au apărut naraţiunile despre înviere, Wright se apropie asimptotic, atât cât îi permite metodologia unui studiu istoric, de concluzia care stă la temelia creştinismului: Isus a înviat trupeşte din morţi. Reiterând ceea ce spunea în capitolul introductiv al cărţii despre necesitatea reunirii studiului istoriei cu cel al teologiei, Wright recomandă aceeaşi abordare şi în ce priveşte învierea: “Cred, deci, că singura cale de urmat pentru noi ca istorici este să avem curajul să recunoaştem că aici suntem, desigur, la graniţa dintre filologie, filozofie, istorie si teologie.” (128, s.n.)

În postarea următoare voi încerca să detaliez argumentul privind învierea în trup a lui Isus, aşa cum este prezentat în acest capitol.

(titlul: după Maleahi 1:2-3)

Nu intenţionam să scriu pe subiectul Iosif Ţon – străjerii pentru simplul motiv că m-a speriat ritmul nebunesc şi, mai ales, traiectoria discuţiilor. Aceasta pe lângă faptul că în ultimele luni am găsit tot mai puţin timp pentru citit şi scris.

Zilele trecute însă, am primit de la un prieten ultimul număr din Christianity Today având ca editorial articolul lui Scot McKnight despre diferenţa între teologia Apostolului Pavel şi învăţătura Domnului Isus aşa cum este prezentată în evanghelii. Iar după câteva zile, peste ce dau? O nouă scrisoare a fratelui Ţon în care citează abundent din articolul lui McKnight, ca o explicaţie la şiftul teologic pe care l-a experimentat în ultimul timp. Am rămas cu gura căscată, vorba ceea.

Pe Scot l-am auzit vorbind în toamna trecută la Willow Creek Community Church din Epistola lui Iacov.  Este un biblist recunoscut în studiul evangheliilor şi al Noul Testament în general, articulat în argumentare, atent la detalii şi dispus să atace întrebări incomode despre credinţă. Deschiderea către cultura postmodernă /mişcarea emergentă şi talentul mânuirii condeiului i-au adus faima în rândul tinerilor (şi nu numai), jurnalul său online – “Jesus Creed” – fiind unul dintre cele mai frecventate bloguri evanghelice de limbă engleză.

În articolul din CT, McKnight porneşte de la observaţia că în majoritatea bisericilor evanghelice “vestea bună” este definită în categorii pauline, de regulă îndreptăţirea prin credinţă, în timp ce mesajul lui Isus despre sosirea şi condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu este fie neglijat fie reinterpretat prin prisma teologiei lui Pavel. Scot menţionează şi cazul opus, din propria-i experienţă când, descoperind farmecul evangheliilor în perioada studiilor, a ajuns să-l citeasca pe Pavel prin ochelarii mesajului lui Isus despre Împărăţie.

Problema unităţii şi diversităţii Noului Testament sau, în particular, a diferenţei dintre mesajul lui Isus şi cel al lui Pavel este binecunoscută în lumea academică a studiilor biblice, nefiind deloc una simplă. Teologia liberală germană începând cu F.C. Baur, iar apoi Harnack, Wrede, Bultmann, Bauer a subliniat discontinuitatea mesajului teologic în detrimentul unităţii. Diferite explicaţii au fost date în sprijinul acestei poziţii, una dintre cele mai extreme fiind că Pavel a schimbat mesajul lui Isus sub influenţa filosofiei grecesti şi a religiilor de mistere, erijându-se în fondator de facto al credinţei creştine. Cu toate că majoritatea ideilor lui Baur a fost contestată mai târziu, scepticismul în ce priveşte unitatea Noului Testament se regăseşte şi astăzi din plin în lumea teologică.

La celălalt pol se situează o teologie biblică conservatoare în care unitatea mesajului biblic este dedusă de sus în jos, pe baza unei anumite înţelegeri a inspiraţiei divine. Întreg canonul Noului Testament este inspirat de Dumnezeu, deci nu pot exista diferenţe reale (în sensul de contradicţii) între conţinutul diferitelor scrieri iar mesajul teologic trebuie să fie unitar. Asa-numitele “diferenţe” dintre gândirea lui Isus şi cea a lui Pavel sunt superficiale, la nivel lingvistic, datorate mai ales schimbării de context istoric şi cultural. Tendinţa în această abordare este de a armoniza diferenţele sau chiar a spune că ele nu există.

Cum este percepută problema unităţii astăzi, în lumea evanghelică? În mod dramatic, spune McKnight. “Evangelicalism is facing a crisis about the relationship of Jesus to Paul, and many today are choosing sides”. Soluţia pe care o propune este o centrare a evangheliei nu pe “îndreptăţire” si nici pe “împărăţie”, ci pe cristologie, aşa cum este cuprinsă de Pavel in 1 Corinteni capitolul 15: O declaraţie despre Isus Cristos – cine este El şi ce a făcut pentru noi.

Evanghelia este “the saving story of Jesus that completes Israel’s story”. Observaţi aici concepte şi expresii împrumutate din critica narativă: naraţiuni/povestiri (stories) care se completează una pe cealaltă. Limbajul lui McKnight se aseamană cu cel în care N.T. Wright descrie persoana şi lucrarea lui Isus din Nazaret, “cel istoric”.

În consecinţa, este inutil să întrebăm de ce Pavel nu se referă la Împărăţie în teologia sa. Pavel l-a predicat pe Cristos explicând persoana şi lucrarea Sa, folosind şi dezvoltând apoi concepte precum îndreptăţire, răscumpărare, înnoire.

În mod similar, nu are sens să întrebăm de ce mesajul lui Isus din evanghelii nu se referă explicit la îndreptăţirea prin credinţă. “Jesus preached himself as the completion of Israel’s story”. McKnight face aluzie aici nu doar la predicarea prin cuvinte, ci şi la praxisul, acţiunile simbolice ale Domnului. Citind evangheliile suntem conduşi în mod constant spre întrebarea: Cine ziceţi voi că sunt Eu?

Ei bine, Iosif Ţon spune că nu este de acord cu această soluţie, ci doar cu descrierea problemei aşa cum este prezentată de Scot McKnight. Care este soluţia fratelui Ţon? Ni se promite că o să aflăm în episoadele următoare din seria dezvăluirilor…

O colapsare în teoria lui Baur & Co? Probabil că nu.

O abordare folosind elemente de teologie narativă? Ar fi surprinzător, dar nu cred.

O armonizare bazată pe etica Impărăţiei (bunătate, etc)? Posibil.

<!–[if !mso]> <! st1\:*{behavior:url(#ieooui) } –>  

(după Maleahi 1:2-3)

Nu intenţionam să scriu pe subiectul Iosif Ţon străjerii pentru simplul motiv că m-a speriat ritmul nebunesc şi, mai ales, traiectoria discuţiilor. Aceasta pe lângă faptul că în ultimele luni am găsit tot mai puţin timp pentru citit şi scris.

Zilele trecute însă, am primit de la un prieten ultimul număr din Christianity Today având ca editorial articolul lui Scot McKnight despre diferenţa între teologia Apostolului Pavel şi învăţătura Domnului Isus aşa cum este prezentată în evanghelii. Iar după câteva zile, peste ce dau? O nouă scrisoare a fratelui Ţon în care citează abundent din articolul lui McKnight, ca o explicaţie la şiftul teologic pe care l-a experimentat în ultimul timp. Am rămas cu gura căscată, vorba ceea.

Pe Scot l-am auzit vorbind în toamna trecută la Willow Creek Community Church din Epistola lui Iacov.  Este un biblist recunoscut în studiul evangheliilor şi al Noul Testament în general, articulat în argumentare, atent la detalii şi dispus să atace întrebări incomode despre credinţă. Deschiderea către cultura postmodernă /mişcarea emergentă şi talentul mânuirii condeiului i-au adus faima în rândul tinerilor (şi nu numai), jurnalul său online – “Jesus Creed” – fiind unul dintre cele mai frecventate bloguri evanghelice de limbă engleză.

În articolul din CT, McKnight porneşte de la observaţia că în majoritatea bisericilor evanghelice “vestea bună” este definită în categorii pauline, de regulă îndreptăţirea prin credinţă, în timp ce mesajul lui Isus despre sosirea şi condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu este fie neglijat fie reinterpretat prin prisma teologiei lui Pavel. Scot menţionează şi cazul opus, din propria-i experienţă când, descoperind farmecul evangheliilor în perioada studiilor, a ajuns să-l citeasca pe Pavel prin ochelarii mesajului lui Isus despre Împărăţie.

Problema unităţii şi diversităţii Noului Testament sau, în particular, a diferenţei dintre mesajul lui Isus şi cel al lui Pavel este binecunoscută în lumea academică a studiilor biblice, nefiind deloc una simplă. Teologia liberală germană începând cu F.C. Baur, iar apoi Harnack, Wrede, Bultmann, Bauer a subliniat discontinuitatea mesajului teologic în detrimentul unităţii. Diferite explicaţii au fost date în sprijinul acestei poziţii, una dintre cele mai extreme fiind că Pavel a schimbat mesajul lui Isus sub influenţa filosofiei grecesti şi a religiilor de mistere, erijându-se în fondator de facto al credinţei creştine. Cu toate că majoritatea ideilor lui Baur a fost contestată mai târziu, scepticismul în ce priveşte unitatea a Noului Testament se regăseşte şi astăzi din plin în lumea teologică.

La celălalt pol se situează o teologie biblică conservatoare în care unitatea mesajului biblic este dedusă de sus în jos, pe baza unei anumite înţelegeri a inspiraţiei divine. Întreg canonul Noului Testament este inspirat de Dumnezeu, deci nu pot exista diferenţe reale (în sensul de contradicţii) între conţinutul diferitelor scrieri iar mesajul teologic trebuie să fie unitar. Asa-numitele “diferenţe” dintre gândirea lui Isus şi cea a lui Pavel sunt superficiale, la nivel lingvistic, datorate mai ales schimbării de context istoric şi cultural. Tendinţa în această abordare este de a armoniza diferenţele sau chiar a spune că ele nu există.

Cum este percepută problema unităţii astăzi, în lumea evanghelică? În mod dramatic, spune McKnight. “Evangelicalism is facing a crisis about the relationship of Jesus to Paul, and many today are choosing sides”. Soluţia pe care o propune este o centrare a evangheliei nu pe “îndreptăţire” si nici pe “împărăţie”, ci pe cristologie, aşa cum este cuprinsă de Pavel in 1 Corinteni capitolul 15: O declaraţie despre Isus Cristos – cine este El şi ce a făcut pentru noi.

Evanghelia este “the saving story of Jesus that completes Israel’s story”. Observaţi aici concepte şi expresii împrumutate din critica narativă: naraţiuni/povestiri (stories) care se completează una pe cealaltă. Limbajul lui McKnight se aseamană cu cel în care N.T. Wright descrie persoana şi lucrarea lui Isus din Nazaret, “cel istoric”.

În consecinţa, este inutil să întrebăm de ce Pavel nu se referă la Împărăţie în teologia sa. Pavel l-a predicat pe Cristos explicând persoana şi lucrarea Sa, folosind şi dezvoltând apoi concepte precum îndreptăţire, răscumpărare, înnoire.

În mod similar, nu are sens să întrebăm de ce mesajul lui Isus din evanghelii nu se referă explicit la îndreptăţirea prin credinţă. “Jesus preached himself as the completion of Israel’s story”. McKnight face aluzie aici nu doar la predicarea prin cuvinte, ci şi la praxisul, acţiunile simbolice ale Domnului. Citind evangheliile suntem conduşi în mod constant spre întrebarea: Cine ziceţi voi că sunt Eu?

Ei bine, Iosif Ţon spune că nu este de acord cu această soluţie, ci doar cu descrierea problemei aşa cum este prezentată de Scot McKnight. Care este soluţia fratelui Ţon? Ni se promite că o să aflăm în episoadele următoare din seria dezvăluirilor…

(după Maleahi 1:2-3)

Nu intenţionam să scriu pe subiectul Iosif Ţon – străjerii pentru simplul motiv că m-a speriat ritmul nebunesc şi, mai ales, traiectoria discuţiilor. Aceasta pe lângă faptul că în ultimele luni am găsit tot mai puţin timp pentru citit şi scris.

Zilele trecute însă, am primit de la un prieten ultimul număr din Christianity Today având ca editorial articolul lui Scot McKnight despre diferenţa între teologia Apostolului Pavel şi învăţătura Domnului Isus aşa cum este prezentată în evanghelii. Iar după câteva zile, peste ce dau? O nouă scrisoare a fratelui Ţon în care citează abundent din articolul lui McKnight, ca o explicaţie la şiftul teologic pe care l-a experimentat în ultimul timp. Am rămas cu gura căscată, vorba ceea.

Pe Scot l-am auzit vorbind în toamna trecută la Willow Creek Community Church din Epistola lui Iacov.  Este un biblist recunoscut în studiul evangheliilor şi al Noul Testament în general, articulat în argumentare, atent la detalii şi dispus să atace întrebări incomode despre credinţă. Deschiderea către cultura postmodernă /mişcarea emergentă şi talentul mânuirii condeiului i-au adus faima în rândul tinerilor (şi nu numai), jurnalul său online – “Jesus Creed” – fiind unul dintre cele mai frecventate bloguri evanghelice de limbă engleză.

În articolul din CT, McKnight porneşte de la observaţia că în majoritatea bisericilor evanghelice “vestea bună” este definită în categorii pauline, de regulă îndreptăţirea prin credinţă, în timp ce mesajul lui Isus despre sosirea şi condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu este fie neglijat fie reinterpretat prin prisma teologiei lui Pavel. Scot menţionează şi cazul opus, din propria-i experienţă când, descoperind farmecul evangheliilor în perioada studiilor, a ajuns să-l citeasca pe Pavel prin ochelarii mesajului lui Isus despre Împărăţie.

Problema unităţii şi diversităţii Noului Testament sau, în particular, a diferenţei dintre mesajul lui Isus şi cel al lui Pavel este binecunoscută în lumea academică a studiilor biblice, nefiind deloc una simplă. Teologia liberală germană începând cu F.C. Baur, iar apoi Harnack, Wrede, Bultmann, Bauer a subliniat discontinuitatea mesajului teologic în detrimentul unităţii. Diferite explicaţii au fost date în sprijinul acestei poziţii, una dintre cele mai extreme fiind că Pavel a schimbat mesajul lui Isus sub influenţa filosofiei grecesti şi a religiilor de mistere, erijându-se în fondator de facto al credinţei creştine. Cu toate că majoritatea ideilor lui Baur a fost contestată mai târziu, scepticismul în ce priveşte unitatea a Noului Testament se regăseşte şi astăzi din plin în lumea teologică.

La celălalt pol se situează o teologie biblică conservatoare în care unitatea mesajului biblic este dedusă de sus în jos, pe baza unei anumite înţelegeri a inspiraţiei divine. Întreg canonul Noului Testament este inspirat de Dumnezeu, deci nu pot exista diferenţe reale (în sensul de contradicţii) între conţinutul diferitelor scrieri iar mesajul teologic trebuie să fie unitar. Asa-numitele “diferenţe” dintre gândirea lui Isus şi cea a lui Pavel sunt superficiale, la nivel lingvistic, datorate mai ales schimbării de context istoric şi cultural. Tendinţa în această abordare este de a armoniza diferenţele sau chiar a spune că ele nu există.

Cum este percepută problema unităţii astăzi, în lumea evanghelică? În mod dramatic, spune McKnight. “Evangelicalism is facing a crisis about the relationship of Jesus to Paul, and many today are choosing sides”. Soluţia pe care o propune este o centrare a evangheliei nu pe “îndreptăţire” si nici pe “împărăţie”, ci pe cristologie, aşa cum este cuprinsă de Pavel in 1 Corinteni capitolul 15: O declaraţie despre Isus Cristos – cine este El şi ce a făcut pentru noi.

Evanghelia este “the saving story of Jesus that completes Israel’s story”. Observaţi aici concepte şi expresii împrumutate din critica narativă: naraţiuni/povestiri (stories) care se completează una pe cealaltă. Limbajul lui McKnight se aseamană cu cel în care N.T. Wright descrie persoana şi lucrarea lui Isus din Nazaret, “cel istoric”.

În consecinţa, este inutil să întrebăm de ce Pavel nu se referă la Împărăţie în teologia sa. Pavel l-a predicat pe Cristos explicând persoana şi lucrarea Sa, folosind şi dezvoltând apoi concepte precum îndreptăţire, răscumpărare, înnoire.

În mod similar, nu are sens să întrebăm de ce mesajul lui Isus din evanghelii nu se referă explicit la îndreptăţirea prin credinţă. “Jesus preached himself as the completion of Israel’s story”. McKnight face aluzie aici nu doar la predicarea prin cuvinte, ci şi la praxisul, acţiunile simbolice ale Domnului. Citind evangheliile suntem conduşi în mod constant spre întrebarea: Cine ziceţi voi că sunt Eu?

Ei bine, Iosif Ţon spune că nu este de acord cu această soluţie, ci doar cu descrierea problemei aşa cum este prezentată de Scot McKnight. Care este soluţia fratelui Ţon? Ni se promite că o să aflăm în episoadele următoare din seria dezvăluirilor…

O colapsare în teoria lui Baur & Co? Cel mai probabil că nu.

O abordare folosind elemente de teologie narativă? Ar fi surprinzător, dar nu cred.

O armonizare bazată pe etica Impărăţiei (bunătate, etc)? Foarte posibil.

O colapsare în teoria lui Baur & Co? Cel mai probabil că nu.

O abordare folosind elemente de teologie narativă? Ar fi surprinzător, dar nu cred.

O armonizare bazată pe etica Impărăţiei (bunătate, etc)? Foarte posibil.

Sursa foto: AICI

Continuam periplul prin cartea teologului britanic N.T. Wright – Mesia, aparuta la editura Aqua Forte din Cluj in 2007. Cartea este o prezentare populara a cercetarii autorului in istoria crestinismului timpuriu, mai exact felul in care intelege persoana lui Isus din Nazaret.

Puteti citi postarile anterioare AICI.

Pilda semanatorului (sau a semintei, dupa unii comentatori) din capitolul 4 in Evanghelia dupa Marcu este interpretata in mod traditional ca o ilustratie a diferitelor moduri in care oamenii raspund la vestirea Evangheliei. Am auzit-o de nenumarate ori la servicii de evanghelizare, incheiata in ton mustrator si indemnand la cercetare de sine: nu cumva inima ta e ca pamantul stancos sau entuziasmul e doar de moment sau grijile si pofta lumii te fac sa-l respingi pe Cristos?

Pentru Wight, insa, aceasta pilda este in primul rand o metafora a sfarsitului robiei: Dumnezeul lui Israel isi “seamana” din nou poporul in tara sa dupa ani lungi de instrainare. Cel putin in acest mod trebuie sa o fi inteles cei din vremea lui Isus.

Aici ar trebui – ca buni crestini ce suntem – sa ne oprim, sa luam o gura de aer si sa ne intrebam: Este hermeneutica lui Wright gresita? Sau ne-a scapat ceva esential cand am citit acelasi pasaj din evanghelie?

Este adevarat ca pilda – care apare in fiecare evanghelie sinoptica, Matei, Marcu si Luca – are cateva elemente care fac interpretarea ei dificila, fapt cunoscut de majoritatea comentatorilor biblici. De exemplu, care este rostul citatului din cartea lui Isaia, intre textul pildei si talmacirea ei? De asemenea, pilda este printre putinele rostite de Isus careia i se da o explicatie si nu una oarecare, ci alegorica, in ciuda reticentei biblistilor moderni de a interpreta alegoric pildele Domnului.

Voi prezinta pe scurt argumentele si concluziile la care a ajuns Wright, lasand cititorul sa hotarasca asupra greutatii lor.

Ce a intentionat Isus sa comunice prin pilda semanatorului?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare Wright porneste de la pasajul din Isaia 6:9-13, citat de Isus imediat dupa rostirea pildei. Apoi exploreaza lumea de idei a Vechiului Testament – izvor bogat pentru iudaismul primului secol – incercand sa gaseasca analogii intre limbajul/structura pildei si anumite elemente stilistice din VT.

Analogia 1:  Limbajul profetic despre intoarcerea din robie (cartea lui Ieremia) include printre alte figuri de stil imaginea lui Dumnezeu care „isi va semana din nou poporul in tara sa”. (pag. 33) In cartea Isaia imaginea semanatului si secerisului este folosita ca “metafora dominanta pentru marea lucrare a noii creatii pe care Dumnezeu o va realiza dupa intoarcerea din robie”. (33)

Analogia 2:  Pilda isi are originea in traditia apocaliptica, care o gasim, de exemplu, in cartea Daniel. Statuia cu picioare de lut din visul imparatului Nebucadnetar este sfaramata de o piatra desprinsa din munte, “care la randul ei devine un munte mare care umple intreg pamantul”. Dupa cum piatra simbolizeaza punctul culminant al istoriei Israelului, cand acesta va fi reabilitat, tot asa rodul inzecit care il aduce samanta cazuta in pamant bun ar indica spre acelasi eveniment escatologic.

Folosind aceasta schema hermeneutica, Wright raspunde la intrebarea de mai sus in felul urmator: Isus a vrut sa dea de inteles ca –

  • Exilul a luat sfarsit, Yahve isi seamana din nou poporul in tara sa.
  • Contrar asteptarii populare, Imparatia vine mana in mana cu judecata.

Reabilitarea lui Israel nu este inclusiva – majoritatea poporului va fi judecat pentru neascultare de Dumnezeu (vezi Isaia 6:9-13). “Ramasita”, samanta sfanta anuntata de profeti sunt cei care “au urechi sa auda” cuvintele lui Isus ( „Cuvantul” din explicatia pildei, agent al lui Yahve in creatie) si care vor constitui, impreuna cu el, noul Israel.

  • Imparatia vine in chip tainic, nu cu mare pompa.

Taina (mysterion, v.11) Imparatiei semnifica o realitate ce nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca, decat atunci cand Dumnezeu hotaraste sa o reveleze. O alta explicatie data motivului tainei este politica – “pentru ca altfel, politia secreta ar fi alertata”. (35)

  • Imparatia anuntata de Isus si reprezentata in pilda prin samanta cazuta in pamant bun trebuie inteleasa in contrast cu celelate variante politico-teologice ale vremii: chietistii, irodienii si zelotii. Mesajul lui Isus este subversiv, un atac indirect la adresa celorlalte optiuni.

Pe scurt, pilda este un fel de comentariu-provocare a lui Isus despre propria-i misiune. Dumnezeu isi instaureaza Imparatia acum, in si prin intermediul lucrarii lui Isus. Audienta este provocata sa se alature acestei viziuni despre imparatie sau sa o respinga in favoarea altora. Dupa raspunsul lor vor fi judecati.

Folosind aceeasi hermeneutica, Wright interpreteaza pilda fiului risipitor (Ev. Luca cap. 15) ca fiind un mesaj “despre robie si restaurare”, fiul care se intoarce acasa fiind poporul Israel. Isus a spus-o tocmai pentru a “sublinia un lucru, si anume ca intoarcerea din robie avea loc in si prin lucrarea Sa”. (34) Fratele mai mare ii reprezinta pe cei ce se opun intoarcerii din robie – fariseii si carturarii din jurul lui Isus – care “raman orbi pentru ca evenimentele nu se potrivesc cu asteptarile lor”. (35)

“[Pilda] nu a fost o ilustratie generala despre adevarul vesnic al iertarii lui Dumnezeu, desi ar putea fi inteleasa si din aceasta perspectiva”. (34)

Ce parere aveti despre modul in care N.T. Wright interpreteaza aceste doua pilde? Arunca mai multa lumina asupra persoanei Domnului sau ne indeparteaza de “adevaratul” Isus Cristos?

(Pentru predicatori sau aspiranti) Ati folosi o asemenea interpretare in biserica sau intr-un grup de studiu biblic?