Fiindcă prietenul (şi fratele) meu Sam a decis să renunţe la cele 15 minute de faimă, postez aici comentariul la o observaţie interesantă a domniei sale. Mai adaug că problema are şi alte aspecte pe lângă cel legat de istorie.

[Sam] Sunt ceva ani de când nu încetez să mă minunez de marea omisiune din majoritatea discuțiilor dintre creștini și anume persoana și viața fondatorului ei. Lumea creștină se comportă ca și cum Isus ar fi un simbol, o legendă, un arhetip. Singurele personaje reale ale căror cuvinte sunt sucite pe toate părțile sunt autorii epistolelor. Consecința e că orice subiect aș deschide pe tema creștinismului rezultatul este  o ceartă fie pe teme politico-religioase fie filosofico-religioase. Plicitisit de moarte de ambele. Ies mai bine cu un Solitaire.

Fugim de orice “investigaţie istorică” a persoanei lui Isus poate din teama, oarecum justificată, de a nu „trece peste ce e scris”, de a nu re-construi un Isus diferit de cel prezentat în evangheliile canonice. E mai prudent–şi poate mai comod–să negăm orice efort în direcţia aceasta. Dar uităm că, de fapt, operăm zilnic cu un portret al Său generat de imaginaţia noastră sau a altora (predicatori, de exemplu), care integrează şi extinde, mai mult sau mai puţin fidel, cele scrise.

O altă cauză ar fi o optică de sorginte dualistă asupra celor sfinte şi, de asemenea, influenţa existenţialismului asupra gândirii (post)moderne. Isus cel înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, cel cu care “avem părtăşie” în fiecare zi, a lăsat în urmă trupul şi faptele Sale de pe pământ. Cunoaşterea veritabilă este cea obţinută prin “trăirea” împreună cu El şi, eventual, prin discurs religios-filosofic. E pierdere de timp să sapi la groapa istoriei.

Sau, poate, căutam metoda perfectă şi am realizat că apelul la istorie nu este nici pe departe unul care oferă certitudini…

glasses-broke-may-10-1945

Sursa AICI

Când am ajuns în America la sfârşitul anilor ’90 mi-am umplut rafturile de cărţi de apologetică. Dulce obsesie de tânar inginer (uatevărdatmins) care a dat peste bonanza librăriilor din vest. La un loc de cinste erau cele scrise de Francis Schaeffer, James Sire sau Os Guinness, acoperind oarecum zona numită ‘apologetică culturală’.

Cuvântul cheie (şi la modă) în toată povestea asta era worldview. Un concept folosit de multă vreme în filosofia germană de la Kant încoace şi preluat în lumea anglofonă nu mult după aceea. Diverşi autori i-au dat nuanţe şi întrebuinţări diferite, dar, în general, termenul se referea la modul în care o persoană interpretează viaţa şi realitatea înconjurătoare. Mai aproape de noi, Schaeffer şi alţi protestanţi (mai ales pe linia reformată a lui Kuyper) au început să-l folosească în încercarea de a prezenta creştinismul ca un fenomen cultural bine conturat şi, adesea, antitetic altor sisteme de gândire.

Într-o carte superbă despre Psalmi aparută acum câteva luni, N.T. Wright face o aluzie la Francis Schaeffer şi la conceptul de worldview popularizat prin scrierile sale.

The Psalms thus transform what I have called our “worldview”. I use this term in a specific way that I have developed over the last twenty years.  A “worldview” in this sense is like a pair of spectacles: it is what you look through, not what you look at. Worldviews, in this sense, are complex and consist of the swirling combination of stories, symbols, habitual praxis, and assumed answers to key questions (Who are we? Where are we? What’s wrong? What’s the solution? And What time is it?). This developed notion of “worldview” has its roots in some aspects of continental philosophy, though I have developed it slightly differently; I have set it all out in various places, such as the volumes in my series Christian Origins and the Question of God. There is, however, a quite different meaning of “worldview” that has recently become popular in some circles in America, particularly under the influence of Francis Schaeffer and his disciples. There it is used to refer to a basic kit of would-be Christian assumptions that for some reason have taken on a particular political slant. That is not what I am talking about, as will become clear.
(The Case for the Psalms: Why They Are Essential, HarperOne 2013, p.7-8)

Să spun drept, am cam rămas cu buzele umflate… Ştiam despre turnura spre activism din ultimii ani ai lui Schaeffer, dar mă aşteptam să ni se spună un pic mai mult despre cum e definită ideea de worldview în gândirea acestuia. Încă îl citesc fără să-mi fac prea multe griji de înhămarea ideilor sale la oareşce agende de o anumită coloratură ideologică. Se pare că, în cazul de faţă, Wright a fost luat niţel pe sus de avântul retoric care-l caracterizează atunci când critică (pe bună dreptate cred eu) “dreapta religoasă” americană.

Ce mi-a placut însă e sumarizarea destul de clară a ce înţelege Wright prin worldview (frumoasă metafora vârtejului! — swirling combination). Voi continua de aici în postarea următoare.

Voi încerca să reînnod un fir… lăsat în aer cam de multă vreme şi să continui prezentarea cărţii Mesia de N.T. Wright.

După ce explică în capitolul întâi de ce întrebările Iluminismului cu privire la persoana istorică a lui Isus au fost justificate, însă greşit formulate, autorul porneşte la drum dezvăluind linie cu line, tuşă cu tuşă, portretul Mântuitorului, creionat în atelierul–şi cu uneltele–istoricului. Îndeletnicirea aceasta nu e ruptă de teologie, cum ar crede urmaşii moderni ai lui Reimarus, şi nici fără de folos pentru ucenicia creştină. Dimpotrivă, Wright se străduieşte să aducă împreună domenii care, în gândirea secolelor 18 si 19, erau concepute ca fiind radical diferite: faptele şi valoarea lor, istoria şi credinţa, politica şi religia.

Isus este prezentat ca asumându-şi rolul unui profet escatologic şi nu doar atât, ci întruchipând mijlocul prin care Yahve, Dumnezeul creaţiei şi al legămantului, îşi reconstituie poporul şi devine într-adevăr Împărat. Nu vine cu un mesaj “din altă lume”, general valabil (engl. timeless truth), desprins de specificul trăirii şi aşteptărilor evreilor din primul secol, ci împărtăşeşte, în mare măsură, tiparul lor de gândire (engl. worldview, termen folosit de Wright cu un înţeles specific).

Wright descrie orizontul de aşteptări al evreilor din perioada celui de-al 2-lea templu prin trei teme regăsite atât în scrierile Vechiului Testament (Isaia 52:7-12) cât şi în comentariile şi literatura religioasă a vremii: sfârşitul exilului, biruinţa asupra răului şi întoarcerea lui Yahve în Sion.

Isus preia aceste idei-speranţe şi le reinterpretează surprinzător, chiar subversiv, aducându-le în fiinţă prin acţiunile şi cuvintele sale.

(1) Exilul spiritual al poporului s-a sfârşit, mult aşteptata “Împărăţie a lui Dumnezeu” e pe punctul să intre în vigoare, însă nu prin sabie şi prin înălţarea întregului popor peste capetele vrăşmaşilor, ci în chip tainic, treptat şi numai pentru rămăşiţa care se va pocăi si va crede în Isus. Pe ceilalţi îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, adusă de săbiile Romei şi de căderea zidurilor Ierusalimului peste ei.

(2) Răul este înfrânt – nu soldaţii romani percepuţi ca duşmani, ci însăşi rădăcina răului, Satan, care l-a corupt pe Israel să respingă xenofob pe străin şi să-şi asuprească semenul. Isus este aşteptatul Mesia, aclamat ca rege pe un măgăruş, cel care va reprezenta poporul şi va lupta pentru el, însă victoria va veni nu prin săbii ca a lui Petru, ci prin suferinţa şi moartea Regelui.

(3) Yahve se întoarce în Sion, dar nu ca în trecut prin coborârea slavei (Shekina) în Templu, ci prin prezenţa divină în noul templu format din Isus şi urmaşii săi. Cel ce se “întoarce” acum în Ierusalim e tânărul profet din Nazaret, cu ochii în lacrimi pentru soarta cetăţii, nimeni altul decât însuşi Yahve care îşi cercetează poporul.

N.T. Wright - Paul and the Faithfulness of God

Aş dori să atrag atenţia asupra noului volum al teologului britanic N.T. Wright, Paul and the Faithfulness of God, considerat (nu doar de admiratori) drept cel mai important eveniment editorial al anului în domeniul studiilor biblice ale Noului Testament.

Cartea va apare în luna noiembrie, însă editura a pus deja la dispoziţia cititorului prefaţa şi capitolul 1. AICI şi AICI

Volumul ocupă locul al patrulea în seria publicată sub emblema Christian Origins and the Question of God (şase volume planificate), pe parcursul căreia autorul intenţionează să răspundă întrebărilor generate de apariţia creştinismului pe scena istoriei.

Trebuie precizat că în volumele anterioare Wright aplică cu deosebită consecvenţă o metodologie de studiu istoric–în mare parte originală–definită cu meticulozitate în primul volum, New Testament and the People of God (1992). Este de aşteptat ca şi în studiul despre apostolul Pavel să întâlnim aceeaşi constanţă caracteristică autorului.

Va dezvălui această lucrare o perspectivă “proaspătă” (expresie dragă lui Wright) asupra Apostolului Neamurilor? Va revela oare o schimbare de poziţie faţă de Noua Perspectivă, mai ales după discuţiile din ultimii ani, de exemplu la conferinţa de la Wheaton 2010?  Şi mai ales, ce contribuţie aduce faţă de ceea ce s-a scris deja (enorm) în domeniul academic despre gândirea şi teologia lui Pavel?

O parte din răspunsuri le veţi găsi în prefaţa şi capitolul disponibile online pe care le recomand cu entuziasm nu doar specialistului, ci şi cititorului de rând.

La sfârşit de an şi în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului, filozoful şi eseistul Andrei Pleşu ne reaminteşte că drumul căutării de sine trece, cu necesitate, prin Celălalt, aproapele nostru.

Două ţeluri diferite, două perspective divergente caracterizează iubitorul de înţelepciune în Antichitatea greco-romană, pe de o parte, şi pe cel din lumea modernă.

Pentru cei din antichitate filozofia era un drum spre aflarea şi modelarea de sine.

Nu pura instrucţie […] era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea.

Astăzi „specialistul” se distinge mai degrabă prin uitare (nu în sens altruist) de sine.

[C]onstruieşte ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea” lor.

„Specialistul” de azi slujeşte, infailibil, zeul aspru şi glacial al competenţei.

Am pierdut ceva esenţial, e drept. Însă nu numai modernitatea, ci şi filozofia antichităţii – prin grija excesivă pentru „sculptarea” sinelui – a dus, de la o vreme, la uitarea Celuilalt.

Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spaţiu al singurătăţii. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze.

A fost nevoie însă …

Bang – bate ceasul vremii. Fără venirea lui Isus, drumul căutării de sine s-ar risipi în pustiul construirii propriei statui.

A fost nevoie de „revoluţia” neotestamentară pentru ca imperativul „cunoaşterii de sine” şi al „sculptării de sine” să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui”.

Naşterea lui Iisus e o şansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. [Ea spune] că e musai […] să te laşi sculptat şi de ceilalti, să îngădui şi celorlalţi să-şi lase în tine urma lor.

*

Este unul dintre cele mai bune articole ale d-lui Pleşu pe care le-am citit în anul acesta. Răscolitor, profund, concret.

Ca urmaş al lui Cristos, cât din drumul meu a trecut prin ograda aproapelui?

La final de an, câţi semeni şi-au lăsat în mine urma daltei lor?

Weekendul trecut, în timp ce citeam în Christianity Today un articol interesant (şi incitant) despre teologia Apostolului Pavel, am descoperit un citat din John Stott.

Stott  un nume definitoriu pentru ce înseamnă astăzi mişcarea evanghelică  a păşit peste Râu săptămâna trecută ca să fie împreună cu Cristos, înaintea căruia a aşternut , de la bun început, întreaga sa viaţă.

În citatul din CT, Stott identifică neglijarea aspectului comunitar al vieţii creştine şi, totodată, rămânerea la dimensiunea individuală a mântuirii drept una dintre deficienţele (în original, blind spots) esenţiale ale evanghelicilor.

Ascultaţi ce spune, cu voce blândă, dar hotărâtă, “unchiul John” (Noua societate a lui Dumnezeu, trad. SMR, 1979, Wheaton IL, Prefaţa autorului):

Una dintre principalele noastre deficienţe evanghelice este neglijarea importanţei centrale a Bisericii. Noi tindem să proclamăm mîntuirea individuală fără a trece apoi la comunitatea mîntuită. Noi punem accentul pe faptul că Isus Cristos a murit pentru noi “ca să ne răscumpere de orice fărădelege” şi nu accentuăm faptul că El a murit ca “să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui”. Noi ne considerăm mai mult ”creştini” decît “oameni ai bisericii” şi mesajul nostru este mai mult vestea bună cu privire la o viaţă nouă, decît vestea bună cu privire la o societate nouă. Nimeni, după ce a citit cu atenţie Epistola lui Pavel către efeseni, nu poate susţine concepţia unei Evanghelii private.

Michelangelo da Caravaggio – Necredinţa lui Toma

(Sursa foto: AICI)

Ce se poate afirma din punct de vedere istoric despre învierea lui Isus? Aproape nimic, susţine majoritatea cercetătorilor, deoarece conceptul de înviere implică elemente supranaturale şi, astfel, se sustrage metodelor clasice ale studiului istoriei.

În capitolul 6 din Mesia, N.T. Wright recunoaşte această limitare metodologică, dar în acelaşi timp deplânge agnosticismul care l-a generat în rândul specialiştilor. Părerea sa este că istoricul este obligat să investigheze “problema învierii” lui Isus, un efort fără de care “ar rămâne o gaură mare în istoria de la mijlocul primului secol.” (pag. 110) Indiferent de presupoziţiile cu care operează, istoricul are dreptul şi trebuie să adreseze întrebarea: “de ce s-a născut creştinismul şi de ce a luat forma pe care a luat-o?” (109)

Cântărind diferite ipoteze generate de această întrebare, Wright concluzionează că răspunsul bisericii primare oferă cea mai bună explicaţie, toate celelalte lăsând în urmă “mult mai multe întrebări nerezolvate decât elucidate.”(128) Primii creştini au spus de la bun început că raţiunea existenţei lor este învierea lui Isus. Care este linia argumentului lui Wright?

Mai întâi, dintr-o perspectivă istorică generală, acesta compară credinţele şi aşteptările iudaismului cu cele care au caracterizat mişcarea creştină la inceputul ei, observând atât o continuitate, dar mai ales diferenţe importante. Fiecare din conceptele de împărăţie a lui Dumnezeu, înviere şi Mesia – definitorii pentru creştinismul timpuriu – îşi găseşte originea în iudaism, însă a suferit o remodelare semantică într-un interval relativ scurt de timp. Ce alt eveniment, decât cel clamat de primii creştini, putea avea forţa să determine o asemenea mutaţie în worldview-ul unei comunităţi?

În al doilea rând, Wright se apleacă asupra celor mai timpurii scrieri creştine care se referă direct la înviere – capitolul 15 din Epistola întâi către Corinteni şi naraţiunile din Evanghelii – arătând că atât apostolul Pavel cât şi evangheliştii au înţeles învierea lui Isus, similar şi independent, ca o transformare a trupului lui Isus “într-un nou tip de corporalitate” (126), acesta dovedind calităţi transfizice alături de cele fizice. Aceste texte, atunci când sunt încadrate corespunzător în contextul iudaismului din primul secol şi nu sunt abuzate într-o “manieră atomistă” (111) specifică exceselor criticii tradiţiei, sprijină concluzia la care Wright a ajuns deja pe calea indirectă a relaţiei dintre worldview-ul iudaic şi cel creştin.

Pe parcursul capitolului, Wright aminteşte şi interacţionează, mai mult sau mai puţin cu diferite teorii alternative, arătând inconsistenţa acestora cu cadrul general al apariţiei creştinismului: Isus nu a murit cu adevărat pe cruce; mormântul nu a fost gol; învierea a fost una “spirituală”, un eveniment imaterial; ucenicii au avut halucinaţii; învierea a fost doar o experienţă existenţială personală a ucenicilor, similară cu experienţa prezenţei lui Isus în viaţa de mai târziu a bisericii; în scrierile lui Pavel, învierea ar fi echivalentă cu exaltarea sa divină; Isus “s-a dus la cer după ce a murit”; naraţiunile despre înviere derivă din scrieri ne-iudaice, fiind o dezvoltare târzie a tradiţiei.

În mod surprinzător şi contrar părerii bisericii încă din timpul părinţilor, Wright afirmă că învierea lui Isus nu a constituit o dovadă a naturii sale divine, ci un “indiciu spre acea cristologie deplină pe care [creştinii] au ajuns să o îmbrăţişeze în doar douăzeci şi ceva de ani.” (128) Semnificaţia învierii este, în primul rând, escatologică: ducând crucea, Isus a purtat pe umerii săi “destinul Israelului”, prin moarte sa “a trecut prin punctul culminant al exilului Israelului”, iar prin învierea după trei zile “i-a eliberat din robie, potrivit cu scripturile şi împlinind întreaga naraţiune biblică.” (128)

Departe de a încerca o demonstraţie matematică a învierii lui Isus, dar încumetându-se să se arunce într-o investigaţie originală a contextului în care au apărut naraţiunile despre înviere, Wright se apropie asimptotic, atât cât îi permite metodologia unui studiu istoric, de concluzia care stă la temelia creştinismului: Isus a înviat trupeşte din morţi. Reiterând ceea ce spunea în capitolul introductiv al cărţii despre necesitatea reunirii studiului istoriei cu cel al teologiei, Wright recomandă aceeaşi abordare şi în ce priveşte învierea: “Cred, deci, că singura cale de urmat pentru noi ca istorici este să avem curajul să recunoaştem că aici suntem, desigur, la graniţa dintre filologie, filozofie, istorie si teologie.” (128, s.n.)

În postarea următoare voi încerca să detaliez argumentul privind învierea în trup a lui Isus, aşa cum este prezentat în acest capitol.