Michelangelo da Caravaggio - Cină în Emaus

Michelangelo da Caravaggio - Cină în Emaus

(Credit foto:AICI)

“Man is, in his actions and practice, as well as in his fictions, essentially a storytelling animal.” – Alasdair MacIntyre

„When we read a story, we inhabit it. The covers of the book are like a roof and four walls. What is to happen next will take place within the four walls of the story. And this is possible because the story’s voice makes everything its own.” – John Berger

Teologia narativă se referă la o constelaţie de abordări a chestiunii teologice care au în comun (1) antipatia faţă de formele teologiei care se ocupă cu organizarea sistematică a propoziţiilor şi înrădăcinată în principii anistorice şi (2) încercarea de a discerne scopul general şi linia directoare din planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt relevate în Scriptură şi continuă să fie exprimate în istorie.

(Trad. Alin Cristea din Kevin J. Vanhoozer. Dictionary for Theological Interpretation of the Bible. Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2005; articolul Narrative Theology de Joel B. Green)


Locuind într-o (mare) povestire

Ultima jumătate a secolului 20 s-a remarcat printr-o reorientare spre naraţiune atât în filozofie (cotitura lingvistică) cât şi în critica literară generală şi abordarea teologică a Scripturii.

Expresii precum “a locui intr-o povestire” (to inhabit a story) sau “a trăi o naraţiune” (living a narrative) sunt adesea întâlnite în literatura teologică sau în cea seculară.

Cercetări în neurobiologie şi sociologie au scos în evidenţă rolul esenţial care îl au naraţiunile în formarea identităţii individului sau a unei comunităţi. Critica narativă a luat avânt încă din anii ’70 în cadrul hermeneuticii biblice. Mai recent, simpatizanţii mişcării emergente vorbesc despre importanţa povestirii atât în înţelegerea mesajului creştin cât mai ales în comunicarea lui.

În acelasi timp ni se atrage atenţia că accentul pe naraţiune în gândirea creştină nu este ceva radical nou. De la uimirea Fericitului Augustin în faţa capacităţii umane de a rememora experienţe (în Confesiuni) la puritanii secolului al XVII-lea din Anglia sau America, teologii creştini au recunoscut că fiecare om ”posedă o naraţiune personală unică, a cărei formă nu este întotdeauna uşor de discernut” (cf. Alan Jacobs, Wheaton College). Fiecare avem o poveste care ne modelează trăirea, fie că o rostim sau nu.

Scriptura însăşi este dominată de naraţiune ca gen literar. Evangheliile, Faptele Apostolilor sau scrierile istorice ale Vechiului Testament conţin povestiri cu expoziţiune, intrigă, acţiune, punct culminant, deznodământ şi binenţeles cu personaje, indiferent că este vorba de relatări istorice sau imaginare, cum ar fi pildele spuse de Isus.

Este evident că nu toată literatura biblică aparţine genului narativ, în Biblie existând şi alte forme literare. Dar putem distinge elemente narative în epistolele Noului Testament, în scrierile legislative, profetice, poetice, sapienţiale sau apocaliptice. Mai mult decât atât, întreaga Biblie poate fi văzută ca o singură mare naraţiune, o povestire generală instanţiată în povestiri particulare care o definesc, o metanaraţiune.

Deoarece natura narativă a Bibliei a fost observată de mult timp, ne-am putea întreba ce este nou aici.

Teologie narativă sau sistematică

Ceea ce aduce nou teologia narativă este felul în care priveşte Scriptura, modul în care încearcă să-i descrie conţinutul şi să-l organizeze. Probabil că acestă abordare teologică este mai uşor de definit prin antiteză cu teologia sistematică.

În câteva cuvinte, teologia sistematică încearcă o sumarizare şi organizare a mesajului Bibliei în mod ordonat si cuprinzător, coagulându-l în aşa-numite doctrine sau dogme. Există diferite explicaţii pentru procesul în care se ajunge de la textul propriu-zis la doctrine – formulări propoziţionale care la rândul lor vor fi aranjate într-un sistem coerent. Dar indiferent de înţelegerea acestui proces, teologii cad de acord asupra a cel puţin două elemente comune în diferite abordări sistematice:

(1) Definirea unei doctrine se face pe baza întregii Scripturi, nu doar dintr-un grup de versete sau chiar o carte. De exemplu, pentru a înţelege iubirea ca atribut al Dumnezeirii trebuie să parcurgi toate pasajele în care se face referinţă la aceasta. Ca o consecinţă, există pericolul ca în acest proces structura unitară a naraţiunilor biblice să se spargă.

(2) În construirea unui sistem coerent de invăţături, anumitor doctrine li se va da o mai mare greutate decât altora. De exemplu, în teologia luterană doctrina justificării prin credinţă primeşte un loc central, iar organizarea întregului sistem este făcută în funcţie de aceasta. Ca o consecinţă, procesul interpretării textului pentru extragerea unor noi doctrine poate fi influenţat de o structură prestabilită de către teolog.

Spre deosebire de abordarea sistematică, cea narativă caută sa păstreze unitatea unei naraţiuni prin definirea de teme sau idei care pot fi regăsite în alte pasaje din Biblie, chiar dacă într-o exprimare diferită. Am putea zice că este un fel de a privi pădurea din vârfului copacilor, nu de la nivelul solului. Ca şi consecinţă, o abordare narativă poate părea mai puţin exactă decât una bazată pe doctrine. Unii teologi văd in aceasta un păcat capital al teologiei narative, considerând-o lipsită de precizie, dacă nu de-a dreptul periculoasă pentru credinţa creştină.

Ce este interesant, anumite teme sau idei pot apărea în mod implicit într-un pasaj, aruncând astfel o nouă lumină asupra înţelegerii acestuia. Probabil că aceasta este una din calităţile teologiei narative care o delimiteaza de alte încercări, scoţând la iveală capacitatea acesteia de a aduce inovaţie pe tărâm teologic.

Anumite teme sunt de o mare întindere, legându-se unele de altele, străbătând întreaga Scriptură şi conferindu-i acesteia o structură supra-narativă, de metanaraţiune. Putem da ca exemplu tema Creaţiei, a Căderii, a Alegerii, a Exilului, a Restaurării sau a Noii Creaţii, teme care leagă împreună Vechiul de Noul Testament, istoria poporului Israel de cea a Bisericii creştine şi a noastre a fiecăruia, trecut, prezent şi viitor sub umbrela unei singure metanaraţiuni.

Spre Emaus cu N.T. Wright

Amintind despre întâlnirea pe drumul Emausului, Tom Wright face o remarcă în care putem observa influenţa unei teologii narative asupra hermeneuticii sale.

Cristos cel înviat li se alătură celor doi ucenici care, cu ochii împăienjeniţi de frământarea pricinuită de arestarea şi răstignirea învăţătorului lor, văd în El doar un simplu drumeţ. Cum, nu ştii ce s-a întâmplat? se miră ucenicii, uitându-se la străinul rupt de lume de lângă ei. Ce anume? îi iscodeşte Isus. Iar ei îşi deapănă tot oful: Noi trăgeam nădejde că el este acela care va izbăvi pe Israel…

Mai departe, evanghelistul Luca îl arată pe Isus dojenindu-i pe cei doi şi întrebându-i retoric ”Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?””Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”

Ei bine, la acest punct Wright face observaţia că nu-şi poate imagina că Domnul le-ar fi oferit o listă de versete din Vechiul Testament referitoare la Mesia (aşa cum probabil ar face un expert în teologie sistematică), ci întreaga naraţiune, storyline-ul complet, întrega lume de rugăciune şi speranţă a poporului Israel în relaţie cu Dumnezeul lor.

Wright mai adaugă că probabil ceea ce le lipsea ucenicilor era un worldview corect, o naraţiune care să le îndrume paşii, povestirea adecvată în care aceştia să locuiască. ”Lipsa lor de isteţime şi de credinţă nu era doar o simplă orbire spirituală”, spune Wright. ”Problema lor era că spuneau şi trăiau o povestire greşită.

Next

  • Capcane în teologia narativă
  • Despre cum N.T. Wright îmbină teologia narativă cu analiza worldview-urilor în încercarea de a discerne scopurile, motivaţiile şi înţelesul cuvintelor şi faptelor lui Isus în contextul cultural-istoric al Palestinei secolului I

Anunțuri