De Crăciun, române, să fii bun — variantă din pandemie

Scriu rar, puțin și greu. N-aș putea trăi din scris (mi-a spus-o și soția mea, prietenește, să nu-mi fac vreo iluzie). Formarea în științele exacte, rigoarea matematică, căutarea (adesea iluzorie) unei soluții simple, în alb-negru, mă face să abordez cu greutate subiecte care țin de etică, sociologie, de viață „reală” între oameni. Încerc să-mi dezaburesc ochelarii, să înțeleg cumva mai bine lumea… dar până la urmă îmi dau seama că unele lucruri sunt un dat.

De ce scriu, atunci, despre bunătate? Adică să fii bun, măcar de Crăciun, dacă nu în fiecare zi a anului? Am pățit-o azi dimineață la biserică.

Situația în care m-am trezit pe neașteptate, împreună cu familia, ar putea fi văzută din diverse unghiuri. Unii poate zic că e discutabilă sau prea banală să fie menționată sau, cel mai simplu, ar fi bine să evit să scriu la nervi. Înțeleg.

E vorba de una din bisericile baptiste mari din oraș — nu conteaza unde, cred că problema poate fi întâlnită și-n alte părți.

Am întârziat. Tocmai se încheia rugaciunea de deschidere a slujbei. Ne-am tras repede măștile pe față și am făcut dreapta pe scări, spre balcon, unde ai șanse să mai prinzi un loc. Ajunși la etaj, am scanat rândurile de scaune dispuse în amfiteatru până sus aproape de tavan. Plin de lume, se vede că-i duminica de dinaintea Crăciunului. Pe la mijloc, două rânduri aproape libere care flancau unul ocupat. Minunat! Aveam nevoie doar de patru locuri, plus distanțarea necesară.

În sunet de fanfară, la propriu, urcăm spre locurile zărite. Ușor, să nu deranjăm. Toate privirile se îndreaptă, inevitabil, spre comando-ul de întârziați. Nu-i ceva plăcut să fii în vizor, dar înțeleg că poate era vorba de simplă curiozitate, când nici fanfara nu reușește să îți țină mintea (și inima) trează la închinare. Fără nicio scuză, o meritam: am întârziat.

Intrăm pe rândul liber de sus și înaintăm spre centru, cu intenția să lăsăm un loc și celor care poate vin după noi. Oana se așează prima, în timp ce eu și copiii ne dăm jos repede scurtele. Un domn spre 60 de ani de pe rândul din față se întoarce brusc și-i spune ceva. Gesticulează nedumerit. Nu aud conversația, fanfara cântă prea tare. Oana se ridică, vine spre mine și-mi spune că nu ne putem așeza acolo. Lumea din balcon continuă să ne privească, bănuind probabil că intrușii sunt pe cale de a comite o infracțiune.

Exact — distanțarea. Dacă întind mâna când stau jos pot ajunge la cel din fața mea. Mă mai uit o dată peste toate rândurile. Lumea e așezată în grupuri (probabil din aceeași familie) lăsând câte un scaun liber în stânga și dreapta. Dar între rânduri nu sunt altele libere, doar astea două: cel din spatele și, respectiv, din fața domnului care ne-a atras atenția (chiar și ele ocupate spre capătul opus).

Simt ca mă roade diavolul suspiciunii. De ce tocmai rândurile adiacente domnului respectiv nu sunt ocupate? Îi fac semn Oanei că ne asezăm acolo, insist. Avem mască, suntem vaccinați, distanța nu-i mare, dar există. Domnul cu pricina se întoarce iritat și ne comunică hotărât că n-avem voie, că „se filmează și vin dupa noi, o să ne amendeze pe toți”. Fanfara încă n-a terminat.

Ne-am ridicat și am plecat. Din balcon. Din biserică. Acasă.

Oana plângea. În drum spre mașină îmi spune că nu mai calcă niciodată acolo. Nu vrea nici acasă, zice „hai măcar la catedrala ortodoxă, de acolo nu ne dă nimeni afară”. Visele pentru ziua de azi s-au cam spulberat… așteptam cu nerăbdare să mergem la biserică în a patra duminică de Advent, să cântam colinde despre nașterea Domnului, să ne închinăm împreună cu alți credincioși. N-a fost așa. Ne-am întors acasă și am pornit o slujbă de pe net.

Se prea poate ca domnul de la balcon să nu fi fost rău intenționat. Doar e pandemie și trebuie respectate regulile. Şi ce dacă toate celelalte rânduri au fost ocupate fără distanțare suficientă? Trebuie să fii corect, mai ales la biserică! Despre argumentul cu „filmarea”, ce să zic? Mi s-a părut cel puțin hazliu în contextul acela. Da, m-a deranjat că am fost repeziți, dar n-am prea avut ce face. Nu era cazul să intru în vorbă cu dumnealui sau cu altcineva în timpul serviciului divin.

Soția mea, în schimb, a perceput incidentul ca o răutate gratuită — femeile simt mai mult(e), nu-i așa? Posibil, un caz concret al lipsei de atenție (și de educație) din partea congregației respective la modul în care se raportează față de alții, străini sau nu.

În fine, ce legatură are povestea asta cu îndemnul tradițional de a fi „mai bun de Crăciun”? Se insistă în cultura creștin-evanghelică, și pe bună dreptate, că Isus este „the reason for the season”. Adică nu comerțul, petrecerile, sau ghiftuiala ocazionate de sărbătoare. Aș adauga că nici măcar colindele, concertele, sau programele încărcate din biserici.

Dacă zicem că Isus este rațiunea sărbătorii Crăciunului, atunci să ne asemănăm cu El și în bunătatea arătată semenilor. Celor apropiați, străinului și, oricât ar părea de ciudat și nepractic, dușmanului. În gesturile mici — acelea pe care, de regulă, le trecem ușor cu vederea.

 

O chestiune de profit

În 2016, la alegerile prezidenţiale, l-am votat pe Trump. Nu pentru că era cel mai bun candidat, ci de teamă. Amestecată cu silă, atât faţă de calitatea morală a personajului, cât şi a prestaţiei opozanţilor săi din campania electorală, la pachet cu aroganţa mass-mediei „mainstream” americane. De teamă — că dacă nu iese un candidat conservator, ţara se duce şi mai mult la vale. Economic, moral, prin negarea libertăţilor individuale. L-am votat ţinându-mă de nas, jurându-mi că la primul derapaj al viitorului preşedinte voi fi primul care va striga.

Ei, bine, n-am strigat. Din comoditate, de convenienţă. Să nu-mi antagonizez amicii mai mult sau mai puţin virtuali care l-au luat pur şi simplu în braţe ca pe un idol. C-aveam altceva mai bun de făcut decât să mă cert toată ziua pe facebook. Și nici n-am jubilat când, în procesul de impeachment, Camera Reprezentanţilor a votat, partizan ce-i drept, pentru demiterea sa.

Ce aş dori să scot în evidenţă e o anumită atitudine. A evanghelicilor, din State şi de aici, care-l susţin pe Trump până-n pânzele albe. O atitudine la care nu subscriu, dar care ne paşte pe fiecare, creştini sau nu, în varii situaţii de viaţă.

Să închizi ochii la o nedreptate pentru că îţi aduce un avantaj.

Concret pe cazul lui Trump, să-i înghiţi populismul autocratic şi aberaţiile de comportament doar pentru că te ajută în „războiul cultural” împotriva secularizării — o componentă importantă în narativa contemporană a multor creştini. Pentru că îţi susţine valorile de grup, anti-avort şi pro familie tradiţională. Pentru că numeşte judecători conservatori la Curtea Supremă şi aşa mai stăvileşte din atacul neomarxist al stângii. Pentru că se laudă că a facut pentru evanghelici „mai mult decât orice alt preşedinte”. Și îi înfierează degrab pe dùşmani, ai tai şi ai lui, prin reacţii teribiliste pe Twitter sau în direct. La vălmăşeală, demnitari, jurnalişti, veterani sau femei văduve. Nu contează cât de îndreptăţită e critica, jignirile şi fake-urile curg într-o realitate post-adevăr unde cine strigă mai tare are dreptate.

Iar tu, creştin cu înalte valori morale, taci, întorci capul în altă parte, înghiţi cămila. Dai vina pe critici, pe presa mincinoasă, pe statul paralel. Mai grav, poate nici nu vezi sucirea valorilor pe care le proclami la biserică ori în familie. La urma urmei, ai ales un preşedinte, nu un patriarh. Și dacă Dumnezeu s-a folosit în istorie de conducători păgâni ca Nabucodonosor, de ce n-ar putea fi Trump o unealtă divină? De ce să-i pretindem respect faţă de aproapele său, grijă pentru cel năpăstuit, străin, orfan sau văduvă, sau măcar să arate puţintică demnitate dacă e acuzat pe nedrept?

Problema însă nu e dacă ar trebui sau nu să avem aşteptări morale de la un preşedinte, ci tăcerea noastră. Pentru că ne avantajează. E profitabil. Boala asta nu-i doar pentru cei din tabăra lui Trump şi nu-i nici măcar legată de politică. Eu am văzut-o în biserici, la şcoală, între prieteni şi cunoscuţi. Și, uneori, mă găsesc în mrejele unor gânduri asemănătoare…

Editorialul de ieri din revista Christianity Today în care Mark Galli susţine demiterea preşedintelui m-a surprins, prin curajul editorului şef al unei publicaţii fanion în lumea evanghelică de a vâsli contra curentului şi prin semnalul pe care-l trage — ne vom scufunda dacă rămânem în barca jocurilor politice. De a susţine cu orice preţ un preşedinte ce acţionează nu doar împotriva constituţiei, ci „profund imoral”.

„It [the game] will crash down on the reputation of evangelical religion and on the world’s understanding of the gospel. And it will come crashing down on a nation of men and women whose welfare is also our concern.”

Galli e de părere că articolul său, comentat imediat de presa americană, nu va duce la nicio schimbare semnificativă în rândul evanghelicilor. Alţii, ca Jim Wallis sau Jay Parini, văd un semn că baza votanţilor creştini ai lui Trump începe să se clatine. Nu ştiu dacă va fi aşa. În câteva luni, peste un an sau încă patru, Trump va fi istorie iar alţi preşedinţi îi vor urma, mai mult sau mai puţin aliniaţi cu dorinţele creştinilor, din sinceritate sau simplă demagogie.

Ce rămâne e însă cum trăim noi în mijlocul semenilor între care ne-a aşezat Dumnezeu. Cu dreptate, adevăr şi, posibil, în pierdere. Sau mânaţi de dorinţa de a câştiga cu orice chip, indiferent de ce i se întâmplă celuilalt.

 

NT Wright la Cluj. Revoluţia crucii

Sursa foto

În prima seară a conferinţei de la Cluj, profesorul N.T. Wright a vorbit despre semnificaţia răstignirii lui Isus, preluând atât titlul cât şi argumentele prezentate dintr-un volum apărut recent — The Day the Revolution Began (în limba română Ziua în care a început revoluţia, editura Deisis, 2017). Voi puncta mai jos ideile principale din discursul domniei sale, cu intenţia de a arunca un pic de lumină asupra firului argumentaţiei şi de a-i motiva astfel pe cei curioşi, critici sau suporteri, la o lectură atentă a cărţii sau măcar la vizionarea înregistrării conferinţei. Dar mai înainte, câteva întrebări care mi-au venit în minte urmărind prezentarea.

În primul rând, în ce măsură e primită o idee teologică nouă (proaspătă, în jargonul wrightian) de către comunitatea credincioşilor? Adică să nu rămână doar la nivel de speculaţie academică, ci să îşi găsească un loc, să fie incorporată, ‘adoptată’, în crezul şi închinarea curentă a bisericii. Dat fiind faptul că, de-a lungul vremii, inovaţiile nu şi-au prea găsit locul în biserică, fiind privite cu suspiciune, dacă nu chiar sinonime cu erezia. Cu precădere dacă puneau în discuţie învăţături considerate de o importanţă fundamentală. Subtitlul cărţii lui Wright este „regândind sensul Crucii lui Iisus” şi bănuiesc că ar putea declanşa un semnal de alarmă în mintea credinciosului evlavios, care să-l determine să închidă repede cartea, înainte de a-i cântări argumentele.

Apoi, îmi face impresia că concluziile la care ajunge Wright nu îşi găsesc uşor sprijinul în lipsa unui anumit mod integrativ de a citi Biblia, ca poveste a poporului evreu. La nivel popular — cel puţin aşa cum am înţeles eu — modelul a fost mai degrabă ‘mărgele înşirate pe o sfoară’, istorisiri importante, dar nu neaparat legate între ele. Ceea ce reflecta, poate, o carenţă în cunoştinţele de teologie biblică ale vorbitorilor. Da, există riscul să vedem forme şi structuri acolo unde nu există niciuna. Sau să forţăm un text într-un şablon narativ de dinainte stabilit. Dar cred că sunt argumente solide în favoarea integrării naraţiunilor biblice, cel puţin ca fir roşu, într-o poveste cât-de-cât unitară, iar accentul pe care-l pune Wright pe contextul ebraic nu poate fi trecut uşor cu vederea. Deci, din nou la nivelul enoriaşului, în ce măsură acceptăm o anumită schemă biblică integratoare?

În fine, doar ca o observaţie, cred că miezul prelegerii l-a constituit ideea substituţiei reprezentative ca model premergător, integrant şi fundamentat în Scriptură al diferitelor metafore ale ispăşirii, şi nu atât critica tăioasă, dar pertinentă a situaţiei prezente — am platonizat escatologia, am moralizat antropologia, am păgânizat soteriologia.

 

1. Introducere

1.1 O sarcină comună — să cunoaştem mai bine Biblia

„[…] engage together in the constant effort to get to know the Bible better in order to better worship God and serve him in tomorrow’s world. That has been my lifelong aim.” [min. 12:45]

1.2 Puterea revoluţionară a crucii

„This event was after all the horrible, brutal, obscene denial of all that is good and lovely and beautiful in the world. It represented the victory of raw power, political and military power, over the rumor of a different kind of power, […] the power of humble love.”

„There is the Revolution in a nutshell: The crucifixion, a typical act of imperial brutality, was quickly seen as the greatest possible act of divine love.” [17:30, s.n.]

„The cross of Jesus, despite of its horror, and in fact perhaps because of its horror, speaks powerfully across the centuries and across cultural barriers. It speaks in a pre-articulate way, it is deep like the depths of art and music, deep with the depths of God.” [23:00, s.n.]

 

The Holy City (1892, solo guitar)

PHOTO: Palm Sunday procession in Jerusalem, 2007

The Holy City

(solo guitar)

Music: Stephen Adams (1892) Words: Frederick E. Weatherly

Last night I lay a-sleeping
There came a dream so fair,
I stood in old Jerusalem
Beside the temple there.
I heard the children singing,
And ever as they sang
Methought the voice of angels
From heaven in answer rang,
Methought the voice of angels
From heaven in answer rang.

Jerusalem! Jerusalem!
Lift up your gates and sing,
Hosanna in the highest!
Hosanna to your King!

And then methought my dream was changed,
The streets no longer rang.
Hushed were the glad Hosannas
The little children sang.
The sun grew dark with mystery,
The morn was cold and chill,
As the shadow of a cross arose
Upon a lonely hill,
As the shadow of a cross arose
Upon a lonely hill.

Jerusalem! Jerusalem!
Hark! How the angels sing,
Hosanna in the highest!
Hosanna to your King!

And once again the scene was changed,
New earth there seemed to be.
I saw the Holy City
Beside the tideless sea.
The light of God was on its streets,
The gates were open wide,
And all who would might enter,
And no one was denied.
No need of moon or stars by night,
Or sun to shine by day;
It was the new Jerusalem
That would not pass away,
It was the new Jerusalem
That would not pass away.

Jerusalem! Jerusalem!
Sing for the night is o’er!
Hosanna in the highest!
Hosanna forevermore!

 

Star Wars Christmas

La volan, copiii în spate, colinde la radio.
Carina (5 ani şi jumătate): Ştiu ce înseamnă „Gloria in excelsis Deo”, glorie lui Dumnezeu în înălţime!
Eu: Bravo, ai ţinut bine minte!
— Delly (adica Daddy), ce-nseamnă glorie?
— (Pauză lungă de gândire… n-am avut destulă bătaie de cap la lucru?) Mai ştii cum s-a terminat primul film din Războiul stelelor?
— Cum? (Lui ăla micu, Casian, i s-au aprins toate beculeţele. E nedespărţit de sabia lui Vader, primită cadou nu demult)
— Atunci când Luke şi Han Solo au urcat pe scenă împreună cu robotul galben, cu R2 şi cu Chewy şi prinţesa Leia le-a dat medalie. Cine se uita la ei?
— Soldaţii buni!!!
— Asa-i, erau mulţi, mulţi de tot şi toţi stăteau în picioare să-i vadă cum primesc premiu, adică medalia. Ei dădeau aşa glorie lui Luke şi Han Solo pentru că au fost eroi şi i-au scăpat pe toţi de planeta morţii a lui Vader.

Casian (3 jumate): Delly, ce-i aia eroi?
— (Aşa-mi trebuie daca m-am aventurat în teologie contextualizată) Casian, eroi înseamnă nişte nenea foarte curajoşi, ca şi Luke.
— Şi ca şi Vader??
— Nu, Vader era foarte puternic, însă era rău.
— Dar la sfârşit s-a facut cuminte şi l-a aruncat pe nenea urât în tunel… (o scenă din al doilea episod)
— Da, Vader s-a facut bun după ce a vorbit cu Luke şi când a murit s-a dus pe altă planetă să fie împreună cu Yoda si Obi van Kenobi. Dar stăpânul lui Vader unde a ajuns?
— În lacul de foc! (varianta asta le-am spus-o eu mai demult) L-a aruncat Vader din rachetă!
— Exact, vezi, cine nu se face cuminte ajunge în iad. Noi la Craciun cântăm glorie lui Dumnezeu pentru că s-a născut Domnul Isus şi a fost erou.

Carina: Cum a fost erou?
— S-a bătut cu Diavolul şi l-a aruncat din rachetă drept în lacul de foc 🙂
(În spate, tăcere generală. Sper că nu i-am băgat de tot în ceaţă)

 

God: a young man on a donkey, in tears

“And the presence of Israel’s God would be the presence of Jesus himself, coming to Jerusalem as the embodiment of Israel’s returning God, the fulfillment of Isaiah 40 and 52. This, Jesus believed, is what it would look like when Israel’s God came back to Zion. It would not be the three men visiting Abraham, not the burning bush, not the pillar of cloud and fire, not Isaiah’s smoky, seraphim-surrounded vision, not Ezekiel’s whirling wheels, but a young man on a donkey, in tears, announcing God’s judgement on the city and Temple that stood on the cosmic fault lines, establishing his own still incomprehending followers as its surprising replacement, and then going off to take upon himself the full weight of evil, the concentrated calamity of the cosmos, so that its force would be annulled and the new world would be born.”

N.T. Wright, Simply Jesus (New York: HarperOne, 2011) p.175-6

 

Obama’s Mythical 21st Century

O critică pertinentă a discursului escatologic-progresist care se poartă pe la case mari de vreo sută şi mai bine de ani încoace. Să o luăm spre învăţătură şi fără doza de cipuri, 666 şi alţi vârcolaci care bântuie imaginarul pios românesc.

http://thegospelcoalition.org/blogs/trevinwax/2014/08/25/president-obamas-mythical-21st-century