La volan, copiii în spate, colinde la radio.
Carina (5 ani şi jumătate): Ştiu ce înseamnă „Gloria in excelsis Deo”, glorie lui Dumnezeu în înălţime!
Eu: Bravo, ai ţinut bine minte!
— Delly (adica Daddy), ce-nseamnă glorie?
— (Pauză lungă de gândire… n-am avut destulă bătaie de cap la lucru?) Mai ştii cum s-a terminat primul film din Războiul stelelor?
— Cum? (Lui ăla micu, Casian, i s-au aprins toate beculeţele. E nedespărţit de sabia lui Vader, primită cadou nu demult)
— Atunci când Luke şi Han Solo au urcat pe scenă împreună cu robotul galben, cu R2 şi cu Chewy şi prinţesa Leia le-a dat medalie. Cine se uita la ei?
— Soldaţii buni!!!
— Asa-i, erau mulţi, mulţi de tot şi toţi stăteau în picioare să-i vadă cum primesc premiu, adică medalia. Ei dădeau aşa glorie lui Luke şi Han Solo pentru că au fost eroi şi i-au scăpat pe toţi de planeta morţii a lui Vader.

Casian (3 jumate): Delly, ce-i aia eroi?
— (Aşa-mi trebuie daca m-am aventurat în teologie contextualizată) Casian, eroi înseamnă nişte nenea foarte curajoşi, ca şi Luke.
— Şi ca şi Vader??
— Nu, Vader era foarte puternic, însă era rău.
— Dar la sfârşit s-a facut cuminte şi l-a aruncat pe nenea urât în tunel… (o scenă din al doilea episod)
— Da, Vader s-a facut bun după ce a vorbit cu Luke şi când a murit s-a dus pe altă planetă să fie împreună cu Yoda si Obi van Kenobi. Dar stăpânul lui Vader unde a ajuns?
— În lacul de foc! (varianta asta le-am spus-o eu mai demult) L-a aruncat Vader din rachetă!
— Exact, vezi, cine nu se face cuminte ajunge în iad. Noi la Craciun cântăm glorie lui Dumnezeu pentru că s-a născut Domnul Isus şi a fost erou.

Carina: Cum a fost erou?
— S-a bătut cu Diavolul şi l-a aruncat din rachetă drept în lacul de foc🙂
(În spate, tăcere generală. Sper că nu i-am băgat de tot în ceaţă)

“And the presence of Israel’s God would be the presence of Jesus himself, coming to Jerusalem as the embodiment of Israel’s returning God, the fulfillment of Isaiah 40 and 52. This, Jesus believed, is what it would look like when Israel’s God came back to Zion. It would not be the three men visiting Abraham, not the burning bush, not the pillar of cloud and fire, not Isaiah’s smoky, seraphim-surrounded vision, not Ezekiel’s whirling wheels, but a young man on a donkey, in tears, announcing God’s judgement on the city and Temple that stood on the cosmic fault lines, establishing his own still incomprehending followers as its surprising replacement, and then going off to take upon himself the full weight of evil, the concentrated calamity of the cosmos, so that its force would be annulled and the new world would be born.”

N.T. Wright, Simply Jesus (New York: HarperOne, 2011) p.175-6

O critică pertinentă a discursului escatologic-progresist care se poartă pe la case mari de vreo sută şi mai bine de ani încoace. Să o luăm spre învăţătură şi fără doza de cipuri, 666 şi alţi vârcolaci care bântuie imaginarul pios românesc.

http://thegospelcoalition.org/blogs/trevinwax/2014/08/25/president-obamas-mythical-21st-century

Herschel's 20ft

Credit imagine

Înainte de a relua călătoria prin cartea Mesia, mai poposesc o data asupra metodologiei autorului.

Întreg demersul lui N.T. Wright de cercetare istorico-teologică a începuturilor creştinismului se sprijină pe conceptul de worldview. Volumele publicate în seria Christian Origins and the Question of God, inclusiv cel mai recent despre teologia Apostolului Pavel, poartă amprenta unei analize social-culturale centrate pe ideea de paradigmă sau, dacă vreţi, concepţie despre lume şi viaţă.

În paranteză—voi folosi în continuare termenul englezesc worldview pentru a sublinia înţelesul specific pe care-l capătă la Wright şi deoarece, recunosc, nu am găsit un echivalent satisfăcător în limba română (sintagma concepţie despre lume şi viaţă e lungă şi încarcă fraza, paradigmă e folosit adesea cu o arie semantică diferită, tipar de gândire mi se pare prea general).

Sensul uzual al cuvântului este modul în care un individ sau o societate percepe şi înţelege realitatea în întregimea ei; ansamblul presupunerilor, asumate conştient sau nu, despre fundamentul lucrurilor din jur. Folosit astfel în filosofie, ştiinte cognitive, studii comparative ale religiilor sau, mai recent, în apologetica “culturală” creştină (vezi postarea despre Francis Schaeffer), accentul cade pe lumea ideilor şi prea puţin pe cea a motivaţiilor şi acţiunii.

Deoarece fiinţele umane şi comunităţile pe care le formează sunt entităţi complexe, ireductibile la simple maşini de idei, la un soi de “creiere cu picioare”, Wright lărgeşte înţelesul obişnuit al termenului aşa încât să cuprindă dimensiuni social-narative, motivaţionale şi dinamice.

Un worldview încetează a fi o colecţie de convingeri/credinţe, o listă mai mult sau mai puţin elaborată de idei, ceea ce poate îi deosebeşte pe creştini de atei, agnostici, musulmani ori budişti, ci indică acum spre o experienţă bogată în simboluri, practici şi obiceiuri, şi mai ales structuri narative. Convingerile şi credinţele primesc un rol derivat, fiind generate de worlview, nu parte propriu-zisă a conceptului.

Modelul unui worldview

worldview

În uzanţa lui Wright un worldview se referă întotdeauna la o grupare de oameni, o societate. La nivel de individ wordview-ul e instanţiat în aşa-numita mentalitate (engl. mindset), evidenţiind variaţii (sau, uneori, mutaţii) specifice acelei persoane. O mentalitate fie susţine, fie subminează worldview-ul din care provine.

De exemplu, mentalitatea lui Isus poate fi reconstruită în mod plauzibil ca a unui profet care proclamă “împărăţia lui Dumnezeu”. E înrădăcinată în wordview-ul lumii iudaice din primul secol, moştenindu-i caracteristicile şi totodată redefinindu-le.

În modelul ilustrat mai sus, un worldview, împreună cu mentalităţile corespunzătoare, se manifestă prin patru trăsături (engl. features): praxis, naraţiune, simboluri şi răspunsuri-la-întrebări.

a.    Praxis-ul cuprinde activităţi cu caracter repetitiv, pe cale de a deveni obiceiuri, cutume. Un exemplu ar fi, la nivel de worldview, întâlnirile din sinagogă sau închinarea la Templu, iar ca mentalitate, mesele cu păcătoşii la care participa Isus. Văzute în lumina praxis-ului, faptele şi vorbele rostite de un individ aruncă lumină asupra unei naraţiuni implicite, de fundal.

b.    Naraţiunea caracteristică unui worldview este cea mai importantă trăsătură a acestuia. Orice worldview respiră prin povestirea implicită care-i conferă consistenţă. Drept exemplu, naraţiunea răscumpărării poporului din Egipt era, pentru majoritatea evreilor din vremea lui Isus, un mod concret de a-şi exprima speranţa că Yahve, Dumnezeul creator şi al legământului, va izbăvi din nou (şi definitiv) poporul. La nivel de mentalitate, Isus modifică finalul acestei povestiri, anunţând că Yahve va reveni nu doar cu mântuire, ci şi cu judecată.

c.    Pornind de la naraţiune se poate afla răspunsul la un set de întrebări care caracterizează orice worldview. În modelul lui Wright acestea sunt urmatoarele: Cine suntem? Unde ne aflăm? Ce nu merge bine? Care e solutia? Cât e ora? De exemplu, la nivel de worldview, iudeii ar fi răspuns: Suntem poporul ales, locuim în ţara făgăduită, dar ne aflăm încă în exil, sub asuprire romană, şi aşteptăm ca Yahve să-şi împlinească promisiunea, să revină în Sion şi să ne scape.

d.    Simbolurile definesc graniţele unei societăţi sau culturi şi-i conferă identitate. Naraţiunea, împreună cu răspunsurile la întrebări dau naştere la diverse simboluri culturale. Acestea pot fi atât artefacte (steaguri, insigne, construcţii), cât şi evenimente (sărbători, reuniuni de familie, etc). Un exemplu, la nivel de wordview, este Templul din Ierusalim, locul care simboliza deopotrivă unitatea naţiunii şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales. La nivel de mentalitate, Isus redefineşte rolul Templului în jurul persoanei sale.

Un wordview este asemenea fundaţiei unei clădiri: invizibilă, dar de o importanţă vitală. Nu ne dăm seama de existenţa sa până nu vine un cutremur, o provocare care ameninţă să mute casa din loc sau să o distrugă. Dar asta nu se întâmplă foarte des. De regulă un worldview iese la lumină printr-un set de convingeri fundamentale (engl. basic beliefs) şi obiective (engl. aims, ţeluri pe termen lung), un fel de naraţiuni prescurtate care pot fi aduse în discuţie şi chiar schimbate fără ca worldview-ul să se modifice. De cele mai multe ori însă conflictul deschis are loc la alt nivel, al convingerilor derivate (engl. consequent beliefs) şi al intenţiilor (engl. intentions, o expresie concretă, pe termen scurt, a obiectivelor), care, la rândul lor, pot fi înlocuite fără a afecta nivelul precedent.

Redau aici un exemplu folosit de Wright în Jesus and the Victory of God (p. 141). Când profetul Isaia umblă desculţ şi gol timp de trei ani (Isaia 20.1-6) acţiunea sa devine un praxis care funcţionează simbolic spunând o povestire despre poporul Israel şi răspunzând diferit şi surprinzator la întrebările specifice. Problema nu era lipsa puterii militare a Israelului şi nici soluţia nu era cererea de ajutor Egiptului şi Etiopiei. Problema reală era tocmai această dependenţă de oameni, iar soluţia propusă de Isaia e încrederea în Dumnezeu. Mentalitatea lui e o variaţie radicală a worldview-ului comunităţii din care făcea parte, tocmai pentru a-l pune sub semnul întrebării. Obiectivul său, de a fi vocea lui Dumnezeu pentru popor, se îmbină cu credinţa (convingerea fundamentală) fermă în Dumnezeu şi în scopurile Sale, producând convingeri derivate — zădărnicia rezemării pe ajutorul vecinilor când eşti ameninţat de alţii, şi intenţii precum afişarea acelui comportament bizar.

La ce bun un worldview?

Pentru Wright cunoasterea istorică şi, de altfel, toată cunoaşterea umană e un proces în spirală. Ne apropiem tot mai mult de realitatea studiată construind modele (aşa-numite ipoteze) care sunt apoi rafinate (prin verificare) în lumina datelor existente. O întâmplare din trecut nu-i o simplă înşiruire de evenimente externe (pe care le-ar fi putut înregistra o cameră video), ci cuprinde acel aspect interior (engl. the inside of an event, cum îl numeşte Collingwood) legat de motivaţia personajelor istorice. Ca să ajungă aici Wright construieşte mai întâi worldview-ul societăţii respective urmând modelul de mai sus, şi apoi continuă cu mentalitatea personajului studiat. Raportul dintre mentalitate şi worldview va scoate la lumină convingerile de bază, cele derivate, precum şi obiectivele şi intenţiile acelui individ, care, luate împreună, vor ajuta la înţelegerea persoanei şi a rolului pe care l-a jucat în vremea de atunci.

Metoda se poate aplica, în măsura datelor istorice pe care le deţinem, atât persoanei lui Isus din Nazaret, lui Saul din Tars, Alexandru Macedon, sau chiar presupusului Învăţător al Înţelepciunii de la Qumran.

Este important să pricepem că Wright emite ipoteze, nu dă verdicte cu valoare dogmatică. La fel ca în ştiintele naturale, validitatea unei ipoteze istorice, valoarea ei de adevăr, stă în (1) simplitate, în (2) capacitatea de a cuprinde cât mai complet datele existente, precum şi de a (3) arunca lumină asupra altor evenimente mai mult sau mai puţin îndepartate. Bineînţeles că o ipoteză este (şi trebuie să fie) supusă judecăţii altor istorici sau teologi, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul lui Wright. Dar neglijarea acestui aspect duce adesea la observaţii greşite şi acuzaţii pe nedrept din partea unor cititori, îndeosebi dintre credincioşi.

Referinţe
N.T. Wright.  The New Testament and the People of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1992. pp 122-126
***.  Jesus and the Victory of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 1996. pp 137-144
***.  Paul and the Faithfulness of God: Christian Origins and the Question of God. Minneapolis, MN: Fortress Press, 2013. pp 24-36

Fiindcă prietenul (şi fratele) meu Sam a decis să renunţe la cele 15 minute de faimă, postez aici comentariul la o observaţie interesantă a domniei sale. Mai adaug că problema are şi alte aspecte pe lângă cel legat de istorie.

[Sam] Sunt ceva ani de când nu încetez să mă minunez de marea omisiune din majoritatea discuțiilor dintre creștini și anume persoana și viața fondatorului ei. Lumea creștină se comportă ca și cum Isus ar fi un simbol, o legendă, un arhetip. Singurele personaje reale ale căror cuvinte sunt sucite pe toate părțile sunt autorii epistolelor. Consecința e că orice subiect aș deschide pe tema creștinismului rezultatul este  o ceartă fie pe teme politico-religioase fie filosofico-religioase. Plicitisit de moarte de ambele. Ies mai bine cu un Solitaire.

Fugim de orice “investigaţie istorică” a persoanei lui Isus poate din teama, oarecum justificată, de a nu „trece peste ce e scris”, de a nu re-construi un Isus diferit de cel prezentat în evangheliile canonice. E mai prudent–şi poate mai comod–să negăm orice efort în direcţia aceasta. Dar uităm că, de fapt, operăm zilnic cu un portret al Său generat de imaginaţia noastră sau a altora (predicatori, de exemplu), care integrează şi extinde, mai mult sau mai puţin fidel, cele scrise.

O altă cauză ar fi o optică de sorginte dualistă asupra celor sfinte şi, de asemenea, influenţa existenţialismului asupra gândirii (post)moderne. Isus cel înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, cel cu care “avem părtăşie” în fiecare zi, a lăsat în urmă trupul şi faptele Sale de pe pământ. Cunoaşterea veritabilă este cea obţinută prin “trăirea” împreună cu El şi, eventual, prin discurs religios-filosofic. E pierdere de timp să sapi la groapa istoriei.

Sau, poate, căutam metoda perfectă şi am realizat că apelul la istorie nu este nici pe departe unul care oferă certitudini…

glasses-broke-may-10-1945

Sursa AICI

Când am ajuns în America la sfârşitul anilor ’90 mi-am umplut rafturile de cărţi de apologetică. Dulce obsesie de tânar inginer (uatevărdatmins) care a dat peste bonanza librăriilor din vest. La un loc de cinste erau cele scrise de Francis Schaeffer, James Sire sau Os Guinness, acoperind oarecum zona numită ‘apologetică culturală’.

Cuvântul cheie (şi la modă) în toată povestea asta era worldview. Un concept folosit de multă vreme în filosofia germană de la Kant încoace şi preluat în lumea anglofonă nu mult după aceea. Diverşi autori i-au dat nuanţe şi întrebuinţări diferite, dar, în general, termenul se referea la modul în care o persoană interpretează viaţa şi realitatea înconjurătoare. Mai aproape de noi, Schaeffer şi alţi protestanţi (mai ales pe linia reformată a lui Kuyper) au început să-l folosească în încercarea de a prezenta creştinismul ca un fenomen cultural bine conturat şi, adesea, antitetic altor sisteme de gândire.

Într-o carte superbă despre Psalmi aparută acum câteva luni, N.T. Wright face o aluzie la Francis Schaeffer şi la conceptul de worldview popularizat prin scrierile sale.

The Psalms thus transform what I have called our “worldview”. I use this term in a specific way that I have developed over the last twenty years.  A “worldview” in this sense is like a pair of spectacles: it is what you look through, not what you look at. Worldviews, in this sense, are complex and consist of the swirling combination of stories, symbols, habitual praxis, and assumed answers to key questions (Who are we? Where are we? What’s wrong? What’s the solution? And What time is it?). This developed notion of “worldview” has its roots in some aspects of continental philosophy, though I have developed it slightly differently; I have set it all out in various places, such as the volumes in my series Christian Origins and the Question of God. There is, however, a quite different meaning of “worldview” that has recently become popular in some circles in America, particularly under the influence of Francis Schaeffer and his disciples. There it is used to refer to a basic kit of would-be Christian assumptions that for some reason have taken on a particular political slant. That is not what I am talking about, as will become clear.
(The Case for the Psalms: Why They Are Essential, HarperOne 2013, p.7-8)

Să spun drept, am cam rămas cu buzele umflate… Ştiam despre turnura spre activism din ultimii ani ai lui Schaeffer, dar mă aşteptam să ni se spună un pic mai mult despre cum e definită ideea de worldview în gândirea acestuia. Încă îl citesc fără să-mi fac prea multe griji de înhămarea ideilor sale la oareşce agende de o anumită coloratură ideologică. Se pare că, în cazul de faţă, Wright a fost luat niţel pe sus de avântul retoric care-l caracterizează atunci când critică (pe bună dreptate cred eu) “dreapta religoasă” americană.

Ce mi-a placut însă e sumarizarea destul de clară a ce înţelege Wright prin worldview (frumoasă metafora vârtejului! — swirling combination). Voi continua de aici în postarea următoare.

Voi încerca să reînnod un fir… lăsat în aer cam de multă vreme şi să continui prezentarea cărţii Mesia de N.T. Wright.

După ce explică în capitolul întâi de ce întrebările Iluminismului cu privire la persoana istorică a lui Isus au fost justificate, însă greşit formulate, autorul porneşte la drum dezvăluind linie cu line, tuşă cu tuşă, portretul Mântuitorului, creionat în atelierul–şi cu uneltele–istoricului. Îndeletnicirea aceasta nu e ruptă de teologie, cum ar crede urmaşii moderni ai lui Reimarus, şi nici fără de folos pentru ucenicia creştină. Dimpotrivă, Wright se străduieşte să aducă împreună domenii care, în gândirea secolelor 18 si 19, erau concepute ca fiind radical diferite: faptele şi valoarea lor, istoria şi credinţa, politica şi religia.

Isus este prezentat ca asumându-şi rolul unui profet escatologic şi nu doar atât, ci întruchipând mijlocul prin care Yahve, Dumnezeul creaţiei şi al legămantului, îşi reconstituie poporul şi devine într-adevăr Împărat. Nu vine cu un mesaj “din altă lume”, general valabil (engl. timeless truth), desprins de specificul trăirii şi aşteptărilor evreilor din primul secol, ci împărtăşeşte, în mare măsură, tiparul lor de gândire (engl. worldview, termen folosit de Wright cu un înţeles specific).

Wright descrie orizontul de aşteptări al evreilor din perioada celui de-al 2-lea templu prin trei teme regăsite atât în scrierile Vechiului Testament (Isaia 52:7-12) cât şi în comentariile şi literatura religioasă a vremii: sfârşitul exilului, biruinţa asupra răului şi întoarcerea lui Yahve în Sion.

Isus preia aceste idei-speranţe şi le reinterpretează surprinzător, chiar subversiv, aducându-le în fiinţă prin acţiunile şi cuvintele sale.

(1) Exilul spiritual al poporului s-a sfârşit, mult aşteptata “Împărăţie a lui Dumnezeu” e pe punctul să intre în vigoare, însă nu prin sabie şi prin înălţarea întregului popor peste capetele vrăşmaşilor, ci în chip tainic, treptat şi numai pentru rămăşiţa care se va pocăi si va crede în Isus. Pe ceilalţi îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu, adusă de săbiile Romei şi de căderea zidurilor Ierusalimului peste ei.

(2) Răul este înfrânt – nu soldaţii romani percepuţi ca duşmani, ci însăşi rădăcina răului, Satan, care l-a corupt pe Israel să respingă xenofob pe străin şi să-şi asuprească semenul. Isus este aşteptatul Mesia, aclamat ca rege pe un măgăruş, cel care va reprezenta poporul şi va lupta pentru el, însă victoria va veni nu prin săbii ca a lui Petru, ci prin suferinţa şi moartea Regelui.

(3) Yahve se întoarce în Sion, dar nu ca în trecut prin coborârea slavei (Shekina) în Templu, ci prin prezenţa divină în noul templu format din Isus şi urmaşii săi. Cel ce se “întoarce” acum în Ierusalim e tânărul profet din Nazaret, cu ochii în lacrimi pentru soarta cetăţii, nimeni altul decât însuşi Yahve care îşi cercetează poporul.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.