O pildă, două pilde

Sursa foto: AICI

Continuam periplul prin cartea teologului britanic N.T. Wright – Mesia, aparuta la editura Aqua Forte din Cluj in 2007. Cartea este o prezentare populara a cercetarii autorului in istoria crestinismului timpuriu, mai exact felul in care intelege persoana lui Isus din Nazaret.

Puteti citi postarile anterioare AICI.

Pilda semanatorului (sau a semintei, dupa unii comentatori) din capitolul 4 in Evanghelia dupa Marcu este interpretata in mod traditional ca o ilustratie a diferitelor moduri in care oamenii raspund la vestirea Evangheliei. Am auzit-o de nenumarate ori la servicii de evanghelizare, incheiata in ton mustrator si indemnand la cercetare de sine: nu cumva inima ta e ca pamantul stancos sau entuziasmul e doar de moment sau grijile si pofta lumii te fac sa-l respingi pe Cristos?

Pentru Wight, insa, aceasta pilda este in primul rand o metafora a sfarsitului robiei: Dumnezeul lui Israel isi “seamana” din nou poporul in tara sa dupa ani lungi de instrainare. Cel putin in acest mod trebuie sa o fi inteles cei din vremea lui Isus.

Aici ar trebui – ca buni crestini ce suntem – sa ne oprim, sa luam o gura de aer si sa ne intrebam: Este hermeneutica lui Wright gresita? Sau ne-a scapat ceva esential cand am citit acelasi pasaj din evanghelie?

Este adevarat ca pilda – care apare in fiecare evanghelie sinoptica, Matei, Marcu si Luca – are cateva elemente care fac interpretarea ei dificila, fapt cunoscut de majoritatea comentatorilor biblici. De exemplu, care este rostul citatului din cartea lui Isaia, intre textul pildei si talmacirea ei? De asemenea, pilda este printre putinele rostite de Isus careia i se da o explicatie si nu una oarecare, ci alegorica, in ciuda reticentei biblistilor moderni de a interpreta alegoric pildele Domnului.

Voi prezinta pe scurt argumentele si concluziile la care a ajuns Wright, lasand cititorul sa hotarasca asupra greutatii lor.

Ce a intentionat Isus sa comunice prin pilda semanatorului?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare Wright porneste de la pasajul din Isaia 6:9-13, citat de Isus imediat dupa rostirea pildei. Apoi exploreaza lumea de idei a Vechiului Testament – izvor bogat pentru iudaismul primului secol – incercand sa gaseasca analogii intre limbajul/structura pildei si anumite elemente stilistice din VT.

Analogia 1:  Limbajul profetic despre intoarcerea din robie (cartea lui Ieremia) include printre alte figuri de stil imaginea lui Dumnezeu care “isi va semana din nou poporul in tara sa”. (pag. 33) In cartea Isaia imaginea semanatului si secerisului este folosita ca “metafora dominanta pentru marea lucrare a noii creatii pe care Dumnezeu o va realiza dupa intoarcerea din robie”. (33)

Analogia 2:  Pilda isi are originea in traditia apocaliptica, care o gasim, de exemplu, in cartea Daniel. Statuia cu picioare de lut din visul imparatului Nebucadnetar este sfaramata de o piatra desprinsa din munte, “care la randul ei devine un munte mare care umple intreg pamantul”. Dupa cum piatra simbolizeaza punctul culminant al istoriei Israelului, cand acesta va fi reabilitat, tot asa rodul inzecit care il aduce samanta cazuta in pamant bun ar indica spre acelasi eveniment escatologic.

Folosind aceasta schema hermeneutica, Wright raspunde la intrebarea de mai sus in felul urmator: Isus a vrut sa dea de inteles ca –

• Exilul a luat sfarsit, Yahve isi seamana din nou poporul in tara sa.

• Contrar asteptarii populare, Imparatia vine mana in mana cu judecata.

Reabilitarea lui Israel nu este inclusiva – majoritatea poporului va fi judecat pentru neascultare de Dumnezeu (vezi Isaia 6:9-13). “Ramasita”, samanta sfanta anuntata de profeti sunt cei care “au urechi sa auda” cuvintele lui Isus ( “Cuvantul” din explicatia pildei, agent al lui Yahve in creatie) si care vor constitui, impreuna cu el, noul Israel.

• Imparatia vine in chip tainic, nu cu mare pompa.

Taina (mysterion, v.11) Imparatiei semnifica o realitate ce nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca, decat atunci cand Dumnezeu hotaraste sa o reveleze. O alta explicatie data motivului tainei este politica – “pentru ca altfel, politia secreta ar fi alertata”. (35)

• Imparatia anuntata de Isus si reprezentata in pilda prin samanta cazuta in pamant bun trebuie inteleasa in contrast cu celelate variante politico-teologice ale vremii: chietistii, irodienii si zelotii. Mesajul lui Isus este subversiv, un atac indirect la adresa celorlalte optiuni.

Pe scurt, pilda este un fel de comentariu-provocare a lui Isus despre propria-i misiune. Dumnezeu isi instaureaza Imparatia acum, in si prin intermediul lucrarii lui Isus. Audienta este provocata sa se alature acestei viziuni despre imparatie sau sa o respinga in favoarea altora. Dupa raspunsul lor vor fi judecati.

Folosind aceeasi hermeneutica, Wright interpreteaza pilda fiului risipitor (Ev. Luca cap. 15) ca fiind un mesaj “despre robie si restaurare”, fiul care se intoarce acasa fiind poporul Israel. Isus a spus-o tocmai pentru a “sublinia un lucru, si anume ca intoarcerea din robie avea loc in si prin lucrarea Sa”. (34) Fratele mai mare ii reprezinta pe cei ce se opun intoarcerii din robie – fariseii si carturarii din jurul lui Isus – care “raman orbi pentru ca evenimentele nu se potrivesc cu asteptarile lor”. (35)

“[Pilda] nu a fost o ilustratie generala despre adevarul vesnic al iertarii lui Dumnezeu, desi ar putea fi inteleasa si din aceasta perspectiva”. (34)

Ce parere aveti despre modul in care N.T. Wright interpreteaza aceste doua pilde? Arunca mai multa lumina asupra persoanei Domnului sau ne indeparteaza de “adevaratul” Isus Cristos?

(Pentru predicatori sau aspiranti) Ati folosi o asemenea interpretare in biserica sau intr-un grup de studiu biblic?

 

Mircea Geoană, Obama şi cucuvelele

“Geoană nu ar fi fost şi nu este un al doilea Obama, ci un promotor al liniştii si păcii (în marea tradiţie Ceauşisto-Sovietico-Comunistă), cel care ar fi avut cele mai bune şanse să repopuleze parcul Cotroceniului cu specia aproape dispărută a cucuvelelor.”

Sursa: Adrian Nicolae

Cu acest articol de excepţie, “logofătul” Adrian Nicolae se lansează în apele, de multe ori tulburi, ale blogosferei româneşti.

Câteva observaţii legate de conţinutul articolului.

(1) Dacă bunul meu prieten şi-a “luat inima in dinţi” să scrie articolul de mai sus, trebuie să mărturisesc că şi eu am făcut-o, ca să-l recomand.

Mai întâi, pentru că ezit să transform acest blog într-un spaţiu de opinie politică, un domeniu unde nu mă simt prea acasă. Apoi, nu aş vrea să îmi alung prietenii, care şi aşa nu-s mulţi, ci să adaug la numărul lor, indiferent de preferinţa pentru Obama, Bush sau Sarah Palin.

(2) Totuşi, am considerat utilă lectura articolului deoarece:

- Credinţa nu este şi nu trebuie să fie ruptă de viaţa politică. Manifestată din belşug în rândul evanghelicilor, compartimentalizarea vieţii – două etaje ale trăirii, unul lumesc, celălalt sacru – e o denaturare şi o fugă de realitate.

- Trebuie să învăţăm să ascultăm opinia celuilalt până la capăt, nu să o respingem una-două sau, mai rău, să sărim la beregată. Acesta e un exercitiu de etică creştină, o apropiere de “aproapele” nostru.

- O comunitate (grup de prieteni, biserică, etc) în care toţi sunt exact de aceeaşi părere este o utopie megalomană (atenţie, dragi evanghelici anti-Obama, anti-Bush sau anti …) Ades trâmbiţata unitate în diversitate rămâne pentru mulţi, din păcate, doar un slogan frumos. Ca şi creştini ar fi bine să arătăm generozitate şi har faţă de alţii, făcând distincţie între convingerile pentru care suntem gata să murim, acelea pentru care ne dăm o mână sau un picior şi altele pentru care nu se merită sa dai nici măcar o unghie.

Vă doresc în continuare o lectură sprâncenată iar domnului Nicolae mult spor la blogo(slo)vit!

Update: Articolul a fost recent publicat în ediţia online a Revistei 22.

 

Give Thanks (1978)

FOTO: Baby in hand

Give Thanks

(solo chitară)

Muzica şi versurile:     Henry Smith (1978)

Give thanks with a grateful heart
Give thanks to the Holy One
Give thanks because He’s given Jesus Christ,
His Son

And now let the weak say I am strong
Let the poor say I am rich
Because of what the Lord has done
for us

( Sursa foto:  Emma Freeman )

 

Imnul de la Oxyrhynchus

Descoperit în gropa de gunoi de la Oxyrhynchus în Egiptul de Jos, papirusul (P. Oxy. XV 1786) a fost publicat în anul 1922 şi este păstrat la Biblioteca Sackler din Oxford.

Fragmentul conţine cel mai vechi imn creştin care păstrează, alături de textul în limba greacă, şi o notaţie muzicală primitivă. A fost datat către sfârşitul secolului al 3-lea d. Hr.

Cântarea şi imnurile au fost parte integrantă a închinării încă de la începuturile creştinismului. Acest fapt a fost remarcat chiar de către cei străini de credinţa creştină.

Într-una din scrisorile sale către împăratul Traian, Pliniu cel Tânar – guvernator al provinciei romane Pontus-Bithynia la Marea Neagră între anii 111-113 d. Hr. – aminteşte de refuzul creştinilor de a se lepăda de Cristos (Christo male dicere) atunci când erau târâţi la judecată şi de obiceiul acestora de a se întâlni cu regularitate înainte de răsăritul soarelui şi de a cânta un imn lui Cristos ca unui dumnezeu (carmenque Christo quasi deo dicere secum invincem). [*]

Textul imnului este fragmentar, existând mai multe variante reconstructive. Versiunea de mai jos este interpretată de Gregorio Paniagua şi Atrium Musicae de Madrid.

[...] Să fie tăcere

Stelele să-şi ascundă strălucirea,

Vântul şi râurile zgomotoase să tacă;

Şi, în timp ce înălţăm un imn Tatalui, Fiului şi Sfântului Duh,

Toate puterile lumii să răspundă “Amin, Amin”

Imperiu, laudă-L întotdeauna!

Şi glorie fie lui Dumnezeu, singurul dătător al lucrurilor bune,

Amin, Amin.

HT:  Mark Goodacre

[*] Cartea a 10-a, scrisoarea 96. Trad. M. Schuster preluată de
W. den Boer în Scriptorum Paganorum I-IV Saec. de Christianis Testimonia
(Textus Minores 2; rev.ed.; Leiden:Brill,1965)

 

Maestro, un concerto molto… bellissimo!

Chicago skyline from Lake Michigan

Weekendul acesta l-am petrecut împreună cu Oana, soţia mea, în downtown Chicago. Nu că ni s-ar fi facut dor de coloşii din oţel şi sticlă – locuim nu foarte departe de centrul oraşului – dar am avut un pretext: aniversarea a doi ani de când suntem căsătoriţi şi a încă nouăzeci şi opt de când Daniel Burnham a pus bazele arhitecturale ale downtown-ului.

Printre clădirile proiectate de Burnham se numără şi cea a orchestrei simfonice. Festivităţile aniversare s-au încheiat sâmbătă dupamasă cu un concert gratuit şi o conferinţă-interviu. Nu cu Burnham, fie-i ţărâna usoară, ci cu dirijorul Riccardo Muti, un alt personaj de faimă.

Muti a fost desemnat anul trecut ca director muzical al Chicago Symphony Orchestra pentru o perioadă de cinci ani începând cu stagiunea 2010-2011. Până atunci, dirijorul vine la Chicago de 2-3 ori pe an pentru a susţine concerte împreună cu orchestra de aici.

Sâmbătă, maestrul a dirijat Simfonia a 2-a de Bruckner, o piesă pretenţioasă, destul de lungă şi interpretată relativ rar. Fără îndoială că înţelegerea complexităţii lucrării, măiestria gesturilor, atenţia la detaliu şi capacitatea de a trece de la un pianissimo susţinut la un fortissimo diferit de zgomot, îl plasează în categoria aparte a dirijorilor de talie mondială.

Dar nu despre concert aş vrea să vorbesc, nici despre “town hall”-ul care a urmat, în care degajarea şi debordantul spirit latin al lui Muti au triumfat peste întrebările cam corecte politic selectate de moderator.

După conferinţă ne-am întâlnit cu câţiva prieteni la un fast food, apoi am luat-o pe jos pe Michigan Avenue să găsim biserica unde urma să mergem duminică. Aproape că am ajuns la Water Tower – clădirea turnului de apă care a supravieţuit incediului ce a distrus oraşul în 1871 – când privirea îmi cade pe o figură familiară care venea din sens opus. Până să realizez că era maestrul Muti, Oana, mai sprintenă decât mine, îi şi trage un “Hi” bucuros şi săltăreţ de parcă s-ar fi cunoscut din grădiniţă, iar Riccardo răspunde calm cu acelaşi salut ne-italian (eu aş fi ales un ciao, dar deja pierdusem căruţa).

“Ai vazut cine era?”, mă întreabă Oana cu ochii strălucind de surpriză. “Da’ normal”, îngăim eu, încă năucit de rapiditatea evenimentului. “Aşa ocazie mai rar”, zice ea, “alţii se înghesuie să primească un autograf şi noi îl întâlnim pe stradă”.

Eu înca mă uitam după Muti, parcă neîncrezător că a fost el. Era însoţit de doi sau trei oameni îmbrăcaţi elegant şi de doi vlăjgani care îi urmau.

Cum am trecut de turnul de apă, am dat de biserică şi am intrat în curtea de alături – o mică gradină cu fântână arteziană în mijloc. Oana se uita la clădirile din jur şi aranjamentele din gradină, în timp ce mie au început să mi se învârtă rotiţele, cam târziu, ardeleneşte, dar cu exactitatea unui plan clar.

“Hai dupa el”, am zis, apucând-o repede de mână. Oana a zâmbit: “Aha, ştiu ce vrei să faci”.

Am început să fugim, ocolind trecătorii care se holbau la vitrinele iluminate. După ce am trecut de vreo două străzi, Oana strigă “I-am văzut! Uite, stau la semafor”. Ne-am oprit brusc, să nu dăm de bănuit bodyguarzilor care îl însoţeau. Aşteptau, dincolo de o străduţă, să traverseze Michigan Avenue. În loc să ne apropiem de ei, am trecut şi noi bulevardul, în paralel. Apoi i-am văzut cum intră într-o farmacie Walgreens aflată chiar la colţul străzii.

“Super”, m-am gândit, imaginându-mă detectiv într-un film cu Al Capone. “Locul perfect pentru un rendez-vous, numai să nu ne scape ieşind pe vreo scară secretă din spate”.

Am intrat în farmacie după un minut, bucuroşi că cei doi gardieni au rămas afară în faţa uşii. Ne-am uitat repede printre rafturi – nimeni. Am luat-o pe lângă casierie şi i-am zarit: erau în faţa unui perete cu articole foto, studiind cu atenţie ceva ce tocmai luaseră de pe raft.

M-am facut că plouă, învârtindu-mă pe langă rafturile din jur, dar fără să-i scap din coada ochiului. Oamenii s-au hotărât repede apoi s-au îndreptat spre casierie. Cei doi însoţitori s-au retras câţiva paşi iar Muti a scos un portmoneu mare, gata să plătească.

“Ăsta-i momentul”, mi-am zis eu, Oana aşteptându-mă la câţiva metri mai încolo. Nu mai era altcineva la rând, aşa că m-am apropiat de faimosul dirijor care tocmai dădea banii vânzătoarei. Îi văd faţa serioasă cu trăsături ascuţite de napolitan şi mişcarea liniştită a mâinii, de parcă dirija un andante la cordari. Nici o banuială în jur, eram un simplu cumpărător.

În timp ce casieriţa pregătea restul, mă apropii şi zic: “Maestro,” – pauză scurtă în care maestrul se întoarce uşor şi cu oarecare întârziere spre mine – “un concerto molto bellissimo” spun dintr-o răsuflare, cu accent pe molto (aşa am simţit, neavând habar de italiană). “Grazie”, răspunde el zâmbind, surprins de situaţie şi cu un ochi la vânzătoarea rămasă cu banii în mână. “Grazie”, zic şi eu, văzându-i pe cei doi însoţitori cum fac ochii cât cepele. Apoi am plecat trecând pe lângă ei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am luat-o pe Oana şi am ieşit, cei doi bodyguarzi erau tot la intrare fără să bănuiască ceva.

Îmi venea să sar în sus de bucurie: L-am felicitat! Nu în culise unde lumea îl îmbulzeşte, ci de unul singur într-o farmacie, unde foarte puţini (dacă într-adevăr era cineva) ştiau cine este. Simplu, fără să aştept autografe, doi oameni întâlnindu-se pe stradă. Doar cuvintele şi privirile. Şi poate, inimile.

Duminică dimineaţa am vizitat biserica cu grădină, The 4th Presbiterian Church, o clădire cu arhitectură deosebită care îmi sugerează o corabie – geamuri înalte cu vitralii de sus până jos, două rânduri de candelabre cât e sala de lungă, atârnând de lanţuri groase din tavanul cu nervuri de lemn arcuite, împreună cu statuetele de îngeri, sus, între ferestre. Un serviciu divin tradiţional, presărat cu imnuri cântate într-un singur glas de congregaţia de vreo două sute de persoane.

După slujbă am luat un vaporaş pentru un “architecture tour” în care ni s-a prezentat istoria clădirilor înşirate de-a lungul râului Chicago şi a lacului Michigan.

Apoi am fugit la Muzeul de artă să vedem “Cina din Emaus” de Caravaggio, într-o rară apariţie în Statele Unite, pictură împrumutată de la Galeria Natională din Londra pentru câteva luni. Nu aş fi crezut că s-a conservat atât de bine şi abia am rezistat tentaţiei să pun mâna. Iar de facut poze, nici vorbă, cum am dus aparatul la ochi am şi fost ochit de serviciul de pază.

Miercuri mergem din nou la filarmonică la o repetiţie cu public a Recviemului german de Brahms. Dirijor? Acelaşi unic Riccardo Muti.

Abia aştept…

The 4th Presbiterian Church, Chicago

 

“Mesia” (5) : Împărăţia (continuare)

Rembrandt: Ospăţul împăratului Belşaţar

( Sursa foto: AICI )

Dezvăluirea planului lui Dumnezeu

Ideile principale ale paragrafului:

• Isus în rol profetic

• limbajul apocaliptic şi interpretarea metaforică a pildelor

Cum a fost perceput Isus de către cei mai mulţi din contemporanii Săi?

Asemănător unui profet din Vechiul Testament, spune Wright în consens cu alţi cercetători biblici, începând cu Schweitzer până, mai recent, la E.P. Sanders sau Dale Allison.

Dumnezeu are un plan cu Israelul şi cu lumea întreagă, lucrurile nu se prăvălesc peste oameni la nimereală. Planul este tainic şi impenetrabil, dar deoarece oamenii joacă un rol activ în acest plan, Creatorul le aduce la cunostinţă ceea ce va urma, dezvăluindu-le după bunul Său plac paşii următori. În acest proces, profetul (proorocul) joacă un rol esenţial, fiind purtătorul de cuvânt al divinităţii.

Cum comunică un profet? Atât prin cuvinte cât şi praxis, acţiuni încărcate simbolic. De exemplu, ilustraţia cu roata olarului din Ieremia sau profetul Osea însoţindu-se cu o curvă nedemnă de atenţia şi bunătatea lui. Aceste adevărate piese de teatru erau jucate-trăite, trăite-jucate, înaintea oamenilor şi spuneau mai mult decât o mie de cuvinte.

Când profetul avea un mesaj de rostit, începea cu “Aşa vorbeşte Domnul” iar conţinutul, deşi se referea la lucruri concrete din viaţa poporului, era adesea prezentat într-o formă metaforică. Aceasta este o caracteristică a aşa-numitului limbaj “apocaliptic”, de descoperire, de revelaţie divină. Metaforele puteau fi mai apoi “tălmăcite” sau rămâneau pur şi simplu aşa.

Un exemplu de limbaj apocaliptic: Când profetul Isaia spune “Stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina” (cap. 13, v. 10), nu anunţă că soarele se va întuneca literlamente. El foloseşte o serie de metafore pentru a comunica un fapt istoric concret (împărăţia Babilonului va cădea) şi pentru a-i conferi o anumită semnificaţie teologică (importanţa căderii e covârşitoare, va fi un cataclism de proporţii cosmice).

Asemenea profeţilor din Vechiul Testament, Isus a folosit un limbaj apocaliptic în multe din pildele şi zicerile Sale.

“Această idee a unui plan care se dezvăluie este, în mod particular, evreiască, iar Isus şi contemporanii Săi au dezvoltat un mod complex de a discuta despre acest lucru. Ei au folosit imagini inspirate din scripturi, deseori dramatice şi spectaculoase, pentru a descrie lucrurile care se întâmplau în lumea publică, o lume cu un pronunţat caracter politic şi social, şi pentru a conferi acestor evenimente sensul lor teologic.” (pag. 30)

Isus a vorbit adesea criptic, nu doar pentru a-şi proteja lucrarea de un deznodământ prematur din partea celor care aveau puterea politică – ideea de mesia şi cea a domniei lui Yahve aveau o încărcătură politică subversivă -, ci mai ales pentru a sparge tiparele de gândire ale ascultătorilor Săi, să-i constrângă să “accepte ideea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor” (31). Pildele erau un fel de “comentarii ale lui Isus despre o criză” (31), criza prin care trecea Israelul atunci, determinată şi de prezenţa şi acţiunile Sale.

Spre deosebire de un învăţător tradiţional (şi în asemănare cu un profet), Isus mai întâi acţiona în mod practic, operând miracole, exorcizări, vindecări, ca o demonstraţie a prezenţei Împărăţiei. Apoi urmau tălmăcirile, explicaţiile acţiunilor, făcute în pilde care provocau audienţa să înţeleagă rostul misiunii Sale.

Felul în care Wright interpretează pildele din Evanghelii – cu accent pe limbajul metaforic – este o altă trăsătură controversată a hermeneuticii sale care i-a facut pe mulţi să spună că trece prea uşor cu vederea peste anumite detalii, forţând textul să se potrivească cu un anumit cadru general în favoarea căruia caută să aducă argumente. Critica aceasta are o anume validitate după părerea mea, văzând că Wright se concentrează de obicei pe ideea de ansamblu a pildei, nu pe diverse detalii. Dar cred că modul în care plasează pildele în contextul vremii şi legăturile, mai mult sau mai puţin evidente cu texte din Vechiul Testament (sau din perioada inter-testamentară) dau destulă greutate metodei sale.

O să vedem în următoarele trei paragrafe câteva exemple de interpretare a pildelor Domnului, folosită de Wright pentru a discerne ce a vrut Isus să spună prin sosirea iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

 

“Mesia” de N.T. Wright (4) : Împărăţia

Ruinele sinagogii din Gamla, sec. I d.Hr.

( Sursa foto: AICI )

• Prefaţă
• Cap. 1: Persoana istorică a lui Isus
• Cap. 2: Împărăţia
• Cap. 3: Simbolurile
• Cap. 4: Mesia Cel crucificat
• Cap. 5: Isus şi Dumnezeu
• Cap. 6: Învierea
• Cap. 7: Spre Emaus, într-o lume postmodernă
• Cap. 8: Lumina lumii

=====================================

“S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Acestea sunt cuvintele cu care Isus îşi incepe lucrarea publică, potrivit relatarii din Evanghelia dupa Marcu.

De-a lungul timpului, teologii şi cărturarii creştini au fost de acord că tema Împărăţiei lui Dumnezeu (sau a împărăţiei “cerurilor“, aşa cum o prezintă evanghelistul Matei, cu sfiala specific evreiască faţă de rostirea numelui divin) a ocupat un loc central în mesajul lui Isus.

Dar ce rezonanţă a avut această sintagmă în auzul şi în inima evreilor din primul secol? Pâna nu vom ştii aceasta, spune Wright, “va fi nu doar dificil, ci cu totul imposibil […] să înţelegem la ce anume s-a referit Isus prin expresia ‘Împărăţia lui Dumnezeu’.” (pag. 27)

Pe parcursul acestui capitol, autorul încearcă să schiţeze un răspuns la întrebarea de mai sus făcând apel la scrierile familiare evreilor contemporani cu Isus, apoi abordează esenţa mesajului despre Împărăţie “din trei perspective: sfârşitul exilului, invitaţia la schimbare şi avertismentul despre dezastrul şi reabilitarea care vor urma.” (32)

Iudaismul primului secol văzut din interior

Idei principale ale paragrafului:

• lumea ideilor ancorată în Vechiului Testament

• două convingeri: alegere şi escatologie

• exilul continuu

• Împărăţia înţeleasă ca realitate politico-istorică concretă

• trei opţiuni: chietismul, compromisul politic şi naţionalismul zelot

Lumea ideilor în care se mişcau evreii primului secol era ancorată în naraţiunea şi imaginile Vechiului Testament.

Povestirile din istoria poporului Israel, cum ar fi exodul din robia egipteană, erau citite, recitite, memorate şi repovestite în diverse ocazii şi slujeau nu doar ca bază pentru definirea unei identităţi naţionale, ci şi drept cadru interpretativ prin care evenimentele lumii din jur căpătau sens.

În concepţia lor, Israelul a fost ales de Dumnezeu Creatorul (Yahve) ca mijlocul prin care lumea întreagă va fi mântuită. Acesta era destinul lor, destin care în aparenţă intra în contradicţie cu starea de fapt: evreii trăiau de câteva secole sub dominaţie străină – o poziţie riscantă care ameninţa cu distrugerea lor ca naţiune şi, automat, cu spulberarea rolului de protagonist în planul divin.

O altă convingere era cea legată de escatologie: la momentul potrivit, Dumnezeu va acţiona în istorie şi va izbăvi naţiunea de toţi duşmanii săi. Acest moment unic va fi punctul culminant al istoriei evreilor prin care Yahve “îşi va revărsa, în cele din urmă, dragostea şi dreptatea Sa, mila şi adevărul Său peste întreaga lume, aducând înnoire întregii creaţii.” (28) Istoria nu se va termina acolo, ci va continua fizic în acelaşi cadru spaţio-temporal, într-o nouă era.

Profeţii din vechime au spus răspicat că motivul principal pentru care poporul evreu a fost dus în robie – în mai multe rânduri, de egipteni, asirieni, babilonieni – era drept pedeapsă pentru îndepărtarea acestuia de Dumnezeu şi trăirea în păcat. Dar Yahve îşi reiterează promisiunile prin aceiaşi profeţi, aducând aminte poporului ca exilul nu va continua la nesfârşit.

Cu toate că ultima luare în robie, când Ierusalimul a fost distrus de babilonieni în 597 î.Hr., s-a încheiat după mai multe zeci de ani, “cei mai mulţi evrei considerau că, din punct de vedere teologic, acest exil continua.” (29, subl. autorului)

Această teză a “exilului neîntrerupt” este esenţială în reconstrucţia istorică a portretului lui Isus de către Wright şi a fost pusă sub semnul întrebării de unii biblişti contemporani, ca şi Maurice Casey. Totusi, alţi profesori, precum Craig Evans, au adus argumente solide din literatura celui de al doilea templu în favoarea ipotezei lui Wright (eseu în “Jesus and the Restoration of Israel”, ed. Carey C. Newman, IVP 1999).

“Ei [evreii] trăiau ca personaje ale unei drame vechi de câteva secole, asteptând o schimbare de scenariu care îi va aduce, în cele din urmă, într-o poziţie de învingători.” (29)

Cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu” au fost rostite de Isus într-un context în care religia şi politica se împleteau. “Marii preoţi erau pseudo-aristocraţi bogaţi şi puternici care susţineau sistemul, încercând să profite de pe urma lui”. La fel de rupt de problemele poporului era şi Irod Antipa, “un despot-marionetă preocupat de înavuţire şi de propria sa glorie.” Ca atare, spune Wright, frustrarea populară generată de stăpânirea romană şi de corupţia preoţilor şi a domnitorului local, au adus împreună în mintea oamenilor “întrebările legate de Dumnezeu şi de structura societăţii.” (29)

Expresia a fost, aşadar, înţeleasă de cei din jurul lui Isus ca referindu-se la domnia suverană a lui Dumnezeu adusă în existenţa fizică, “precum în cer, aşa şi pe pământ”. După acest fel de domnie prezentă şi concretă tânjeau ei, nu “cum să-şi asigure un loc în cer dupa ce vor muri” (29), spune Wright – o aluzie uşor ironică la înţelesul popular de azi.

Întrebarea care îi frământa nu era dacă Împărăţia lui Dumnezeu va veni sau nu, ci “cum, unde şi prin cine?”. Anunţul făcut de Isus nu a ajuns la contemporanii săi într-un fel de vid al soluţiilor – deja existau câteva opţiuni escatologice:

a) chietismul: promovat de esenienii de la Qumran care urmăreau izolarea de lumea aceasta “rea” şi aşteptau ca Yahve să intervină direct, la momentul potrivit.

b) compromisul politic: saducheii şi irodienii care profitau cât puteau de relaţia favorabilă cu puterea romană şi se gândeau că şi în această situaţie Dumnezeu va interveni cumva.

c) naţionalismul zelot: evreii sicari care îşi ascuţeau pumnalele, puneau la cale asasinate şi credeau că Yahve va interveni, chiar prin ei, la schimbarea situaţiei politice.

Putem observa că evreii din primul secol nu excludeau o intervenţie mediată a lui Dumnezeu, posibil a fi realizată chiar prin unii din reprezentanţii lor.

Însă modelul de împărăţie anunţat şi inaugurat de Isus nu s-a încadrat în nici una din aceste versiuni. Mai mult, prin tot ce a spus şi a făcut, Domnul a dezvăluit un model radical diferit, care, în acelaşi timp, submina opţiunile existente.

(Continuare: Dezvăluirea planului lui Dumnezeu – Rolul profetic al lui Isus şi limbajul apocaliptic)